Budismul este o religie foarte divizată, fără o dogmă strictă și clar formulată. Budismul este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda și Vietnam.

Dacă între creştinism, iudaism, martori şi islamism se mai găsesc asemănări, vom vedea mai departe că între creştinism şi budism sunt foarte puţine asemănări, predominând diferenţele.

“Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său și care respinge ideea unui Dumnezeu Ființă Superioară”, spunea Mircea Eliade în volumul II din “Istoria credințelor și ideilor religioase”.

Cum a apărut budismul?

Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama (născut în 560 î.Hr. și decedat în 480 î.Hr., conform istoricilor moderni) s-a născut în familia regală din India. Acesta trăieşte o viaţă de lux, familia sa încercând să-l protejeze de durere şi suferinţă, prin limitarea contactului cu oamenii din exterior.

Cu toate astea, Guatama întâlneşte patru oameni diferiţi: un om în vârstă, un bolnav, un mort şi cu un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții. Văzând liniștea călugărului, decide să renunţe la viaţa de bogăţie şi decide să devină și el ascet, pentru a urmări iluminarea.

La vârsta de 35 de ani, prin meditaţie, el dobândeşte “iluminarea”, ajungând să fie cunoscut ca „cel luminat”, sau „Buddha”. Ulterior, a început să-i învețe pe colegii lui călugări, printre care dobândise deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii săi discipoli.

Gautama a descoperit că iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț, o viaţă de lux sau în renunţarea completă a sinelui. El a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca „cele patru adevăruri nobile”:

• A trăi înseamnă să suferi.
• Suferința este cauzată de dorință.
• Suferința poate fi eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor.
• Acest lucru este dobândit urmând calea nobilă cu “opt brațe”.

“Calea cu opt braţe” constă din a avea:

• O vedere.
• O intenție.
• O vorbire.
• Acțiune.
• Un trai (viața de călugăr).
• Un efort (energii corect direcționate).
• O înțelegere (meditare).
• O concentrare (focalizare) corectă.

În ce constă budismul?

Învăţăturile budismului sunt comune și hinduismului. Anume: reîncarnarea, karma, maya. Budismul poate fi greu înţeles în ceea ce priveşte raportarea la Dumnezeu. Unele curente de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele ar putea fi numite panteiste, iar altele care cred în ceva supranatural, dar nu este definit foarte clar în ce anume. Budismul clasic însă tinde să păstreze tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme.

Budismul este divizat în două categorii vaste: Theravada și Mahayana. Theravada este forma de călugărie, care rezervă cea mai înaltă iluminare și Nirvana pentru călugări, în timp ce budismul Mahayana se adresează și celor care nu sunt călugări.

Budismul este împărţit în numeroase ramuri: Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu.

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu. În schimb, după moartea sa a fost ridicat la rang de dumnezeu de unii dintre urmaşii săi, deşi nu toţi budiştii sunt de acord cu această perspectivă.

Budismul nu răspunde la întrebarea cine a creat Universul deoarece în această religie nu există noţiunea de început şi sfârşit. Pentru budişti, omul este supus unui ciclu nesfârșit de reîncarnări.

Karma unui om este rezultatul faptei conform căruia din orice fenomen trebuie să rezulte un altul. Consecința unei fapte comise în această viață nu se materializează neapărat în viața imediat următoare, ci se poate manifesta chiar în aceeași viață sau în alte vieţi mult mai îndepărtate.

Un budist trebuie să se detașeze de karma și de ciclul reîncarnărilor, prin faptul că el trebuie să continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detașată de rezultatul lor. El trebuie să renunțe la anumite stări: dorință, ignoranță, poftă, iluzie, egocentrism, credința într-un sine veșnic, ură, să se detaşeze de aceste instincte umane.

Nirvana reprezintă starea în care este nimicită suferința și în care omul se debarasează de ciclul reîncarnărilor. Scopul final al budismului este Nirvana, când „stingerea” tuturor dorințelor este completă, iar persoana este transformată într-o altă stare.

Concluzii

În budism, există trei „focuri” pe care practicantul încearcă să le stingă pentru a găsi Nirvana: pasiunea, ura și ignoranța (amăgirea). Această învățătură este comună Bibliei, care spune că “Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultaţi de poftele lui.” (Romani 6:12). Totodată ura și ignoranța sunt denunțate și în Scriptură. Există în jur de 70 de proverbe care vorbesc despre „prostul” şi toate sunt în context negativ. Ura de asemenea este o stare negativă: „Ura stârnește conflictul, dar dragostea acoperă toate greșelile” (Proverbele 10:12).

Cu toate acestea, stingerea „pasiunii” de către budism este cu mult diferită de direcţia pe care o oferă Biblia. Budismul nu vede păcatul ca încălcarea unui cod moral divin. Mai degrabă, recomandă eliminarea tuturor dorințelor pentru a scăpa de orice dorință. În schimb, Dumnezeu promite să ne împlinească dorințele inimii noastre, astfel încât să ne bucurăm de El (Psalmi 37:4).

Spre deosebire de Nirvana, raiul în viziunea creştinilor este un loc unde este bucurie veşnică și dorințele sunt împlinite. Budismul nu crede în existenţa sufletului, viaţă veşnică şi nici în existenţa unui Dumnezeu creator şi iubitor. Astfel, la fel ca şi în islamism, omul trebuie să depună eforturi pentru a se salva pe sine.

Cei care cred că religia budistă este adevărata religie, ar trebui să se întrebe dacă acesta este într-adevăr scopul vieții: să trăim, să îndurăm atât de multă durere și suferință, apoi să murim și să o luăm de la capăt? Ar trebui ca acest lucru să trezească un semn de întrebare asupra rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu Și-a trimis Fiul să moară pentru noi, o singură dată, pentru ca noi să nu suferim o veșnicie întreagă.