Care e diferența dintre un creștin și un om moral?

E moralitatea relativă?

Poate te aștepți la un tabel comparativ, alături un grafic sugestiv, dar lucrurile nu stau chiar așa. 🙂 Permite-mi să-ți explic de ce rădăcina problemei e mult mai adâncă decât o simplă comparație. În urmă cu aproape 10 ani, într-o discuție despre moralitate, un prieten îmi zicea: “Ceea ce pentru tine e moral, poate pentru mine e imoral… și invers”. Realizez tot mai mult că aceleași cuvinte rezonează și azi în mintea majorității.

Sunt convins că și tu ai observat cum postmodernismul ne-a dus în sfera relativizării oricărui principiu de viață. Nu vrem să mai existe principii absolute. Motto-ul de bază al unei civilizații seculare devine următorul: “Fiecare să fie liber să facă ce vrea, când vrea, cum vrea, cu cine vrea.”

Dar ce mai înseamnă moralitatea dacă eliminăm standardul? Dacă fiecare își cere autonomia, care este granița care delimitează  binele de rău și adevărul de fals?

De-a lungul anilor, mulți gânditori s-au lovit de ideea moralității. Agnostici, ca Immanuel Kant, argumentau că e necesar (din punct de vedere moral) să trăim o viață în lumina eternității 1. Creștini, ca C. S. Lewis, afirmau că însăși conștiința arată spre existența lui Dumnezeu 2. Ceea ce au observat ei e că o societate se autodistruge fără un standard absolut de moralitate și fără dreptate.

Moralitatea subiectivă vs. moralitatea obiectivă

Revenind acum la întrebarea inițială, care e diferența dintre un om moral și un creștin?

Pentru un necredincios, în ciuda faptelor sale admirabile, moralitatea e subiectivă, preferențială și schimbătoare. Nu există corect sau incorect, bine sau rău, în afara celui autoimpus și, astfel, nici dreptate deplină. Un om necredincios poate duce o viață aprobată de cei din jur, însă, fără a avea o fundație obiectivă pe care să își construiască propria moralitate, nimic nu-i poate garanta veridicitatea propriilor principii și valori. Practic, orice lucru îi devine permis.

Pentru un creștin, moralitatea e obiectivă, e standardul impus prin revelație divină și descoperit în conținutul Bibliei. Moralitatea unui creștin derivă din cunoașterea unui Dumnezeu sfânt care face dreptate  și, implicit, din conștientizarea eternității sufletului. Ea e compusă, la bază, din 2 elemente: dragoste față de Dumnezeu și dragoste față de oameni. De asemenea, creștinii cred că legea morală a lui Dumnezeu e prezentă în fiecare ființă umană, prin conștiință, dovedită de însăși universalitatea legilor morale de bază, prezente în orice cultură. (Romani 2:14-15)

Concluzii

Astfel, diferența fundamentală dintre un creștin și un om moral (necredincios) pleacă de la fundația pe care cei doi își zidesc principiile de viață. Există, evident, oameni necreștini care duc o viață lăudabilă. Poate că și tu, cel care citești acest articol, te consideri o persoană morală. Te-aș îndemna să meditezi și să descoperi care este motivația din spatele acțiunilor tale. Poate că și intențiile tale sunt bune, dar principiul moralității preferențiale stă la baza celor mai îngrozitoare fapte la care te poți gândi. 

Pe de altă parte, nu neg că există și creștini ale căror fapte nu sunt vrednice de numele pe care îl poartă. Totuși, dacă ești un creștin adevărat, vei căuta să oferi un model demn de urmat din punct de vedere moral și să fii un exemplu bun în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. (1 Timotei 4:12)

Surse:

1. Immanuel Kant – The Critique of Practical Reason
2. C.S. Lewis – Mere Christianity (Creștinism Pur și Simplu – în Editura Humanitas)