De ce atunci când trecem prin suferință pare că cerul s-a închis și Dumnezeu ne-a abandonat? Poate tu, cel care citești acest articol, ești o persoană care crezi în existența lui Dumnezeu, care este la cârma Universului. Poate ești un creștin practicant, care și-a dat interesul să-i fie pe plac lui Dumnezeu, iar acum treci prin momente grele.

Suferința este o stare pe care nimeni nu-și dorește să o experimenteze. Când suntem mici, visăm cu ochii larg deschiși la o viață frumoasă, plină de fericire, asemănătoare basmelor pe care le citim. O dată ce ajungem adulți, ne dăm seama că viața e grea, nedreaptă, plină de lipsuri și suferință. Și apoi încercăm să aflăm răspunsuri. Ne dăm seama că toți oamenii trec prin suferință. Și cei credincioși și cei necredincioși. 

În momentele de grea încercare, durerea este atât de profundă, încât simțim că Dumnezeu ne-a abandonat. Lucrul acesta se întâmplă deoarece analizăm lucrurile din perspectiva inimii și a emoțiilor. 

Astfel, dacă suntem fericiți, sănătoși și dorințele ni se împlinesc, credem că Dumnezeu este de partea noastră. Iar atunci când avem o problemă de sănătate, o neîmplinire, un eșec, credem că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi.

Poate experimentăm și din partea oamenilor neînțelegere pentru situația noastră. Atunci, ne vom simți abandonați de familie sau prieteni. Și în consecință ne vom simți triști, singuri, neînțeleși. Sau poate suntem în cazul fericit, în care cei dragi ne oferă sprijinul lor emoțional, dar problema pe care o avem nu este de competența lor de rezolvat. Și atunci ne simțim limitați.

Practic, în toate aceste situațiile, confundăm sentimentele proprii cu absența sau prezența lui Dumnezeu, prin prisma evenimentelor ce le experimentăm. 

Acum că am identificat cauzele pentru care ne simțim singuri, trebuie să vedem ce soluții oferă Scriptura. Pentru a ști cum să gestionăm emoțiile negative care ne copleșesc, trebuie să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. Caracterul Său este revelat în Biblie și ni se zice că este neschimbător. 

Astfel, trebuie să știm că indiferent de circumstanțe, Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu declară că o mamă își poate uita copilul, dar El, în calitate de Tată al nostru, nu ne va uita niciodată (Isaia 49:15).

Prin cele mai dificile porțiuni pe care le traversăm, Dumnezeu a promis că va fi cu noi. (Psalm 46:1, Psalm 23:4, Psalm 34:18; Isaia 41:13). Chiar dacă fizic nu-L putem vedea sau în inimă nu-L putem simți, trebuie să-L credem pe baza Scripturii.

Nu în ultimul rând, El ține cont de rugăciunile noastre (Psalm 22:24, Psalm 34:17, Psalm 55:17, Psalm 65:2, Psalmi 91:15, Luca 11:9, Matei 21:22) și vrea să ne ofere mângâiere, putere și entuziasm (Psalm 94:19, Isaia 40:29-31).

Încercările din viață pot fi privite sub forma unor examene pentru dezvoltarea noastră interioară. Atunci când simțim că Dumnezeu e absent, trebuie să ne gândim că orice profesor în timpul examenului, tace. Atunci punem în practică tot ce știm teoretic. Și în funcție de noi, trecem sau nu acel examen.

Ca o concluzie, chiar dacă suferința prin care treci este grea și tristețea este pe măsură, un sfat ar fi să înlocuiești gândurile de deznădejde cu promisiunile lui Dumnezeu. Adică să pui rațiunea mai presus de sentimente. Ai încredere că Dumnezeu te-a creat cu un scop, te iubește și este alături de tine!

De ce ai vrea să mai facă? De unde știi că nu mai face? 

Mulți oameni se așteaptă de la Dumnezeu să facă miracole pentru a avea o dovadă ”clară” că El există și astfel să poată să creadă în El. Totuși, în Biblie putem vedea mai multe cazuri în care Dumnezeu a făcut miracole extraordinare în fața poporului Israel (de exemplu, a despărțit Marea Roșie în două pentru ca oamenii să treacă pe uscat prin mijlocul său), dar aceștia au continuat să trăiască într-un mod contrar așteptărilor Lui. Isus a făcut și El multe minuni – a vindecat și înviat oameni, a înmulțit pâinile, a transformat apa în vin, a înviat etc. -, dar majoritatea oamenilor tot nu au crezut în El.

În cel mai bun caz, oamenii ar fi impresionați (poate și înfricoșați) și ar crede în Dumnezeu pentru o vreme. Dar o credință bazată pe miracole nu e o credință matură. În momentul în care ar apărea ceva neprevăzut, o problemă, acea credință s-ar clătina și s-ar dizolva ca și o vitamină C efervescentă în apă.

Scopul miracolelor în vremurile biblice a fost de a-i ”valida” pe cei care făceau miracolele, fie că era vorba de Moise, Ilie, Isus sau apostoli – Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus din Nazaret, bărbat adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin faptele puternice, minunile şi semnele pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi (Faptele Apostolilor 2:22). 

Acum avem însă mesajul și adevărul lui Isus, precum și mesajul apostolilor, consemnate în Scriptură. Astfel, minunile nu mai sunt necesare, deoarece mesajul lui Isus și al apostolilor Săi a fost deja atestat și consemnat cu exactitate. 

De asemenea, probabil sunt mai mult miracole care se întâmplă în jurul lumii decât am crede. Dacă am putea colecta toate experiențele și întâmplările de la misionarii plecați în colțurile lumii sau de la creștinii din toate țările și culturile. Dacă am știi cum ajung oamenii la creștinism sau cum anumite boli sunt vindecate ”peste noapte”, iar oamenii sunt eliberați, am rămâne cu o grămadă de așa-zise “coincidențe”.

Cel mai important miracol făcut de Dumnezeu îl reprezintă venirea Fiului Său, Isus Hristos în lumea noastră, special pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre (Romani 5:8), a învia, și pentru a avea astfel opțiunea de a fi salvați (Ioan 3:16). Nu avem nevoie de mai multe miracole, dar avem nevoie de a crede în miracolul salvării oferit de Isus. Crezi tu în acest miracol?

Răspunsul pe scurt? Nimeni. 🙂

Răspunsul pe lung? El nu a fost creat, deoarece există dintotdeauna. Doar lucrurile care au un început (cum ar fi laptopul de pe care scriu sau pământul pe care trăim) au nevoie de un creator, iar Dumnezeu nu a avut un început, deoarece este etern.

De altfel, întrebarea nici nu prea are sens. E ca și cum aș întreba ”cum miroase culoarea roșie?”, dar roșul nu se regăsește în categoria lucrurilor care au miros. Pe același principiu, Dumnezeu nu se află în categoria lucrurilor care sunt create sau cauzate. E o greșeală. Dumnezeu pur și simplu există prin definiție.

Dumnezeu este acea Ființă fără cauză care a cauzat toate celelalte lucruri să înceapă să existe. El este Creatorul necreat care a creat universul și tot ce conține el.

Sper că ai înțeles răspunsul meu, iar în final aș vrea să îți las și o mică temă de gândire: cine este oare soția burlacului? 🙂

Eu te pot cunoaște pe tine în 2 feluri. Primul fel este prin a afla cum te cheamă și câteva lucruri generale despre tine. Așa pot spune că te cunosc “în mare”. Al doilea fel este o cunoaștere “în detaliu”. Aici îmi doresc într-adevăr să te cunosc, îmi doresc să descopăr modul în care tu “funcționezi” și investesc mult mai mult în relația noastră.

Există, în principal, 2 tipuri de cunoaștere, prin care te-aș putea cunoaște mai bine:

1. Cunoașterea rațională sau intelectuală – prin vorbit, schimbat păreri, înțelegerea modului în care tu gândești etc.

2. Cunoașterea prin experiență – facem lucruri împreună, practicăm unele activități, stăm împreună etc.

Dar pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu nu sunt suficiente aceste 2 feluri de cunoaștere, ci este necesar un al 3-lea fel de cunoaștere:

3. Cunoașterea prin Revelație – Dumnezeu te caută, ți se descoperă, iar tu trebuie doar să te deschizi acestei căutări a lui Dumnezeu, după cum a spus și El: “Iată, Eu stau la ușă și bat! Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3:20-22). Această cunoaștere le implică și pe primele 2, dar are și o componentă supranaturală: “Dumnezeu bate la ușa inimii tale”. Doar astfel îl putem cunoaște pe Dumnezeu!

Cum îl lași pe Dumnezeu să ți se descopere? Citind Biblia, rugându-te, postind, ascultând și acceptând sfaturile oamenilor spirituali, făcând dreptate, etc. Chiar acum, când citești aceste rânduri!

Noi avem plăcerile noastre, vrem să cunoaștem cât mai mult din anumite domenii sau anumite persoane, dar nu uita, dacă nu “îți bați capul” și cu ideea de Dumnezeu s-ar putea ca fericirea și viața ta să fie două linii paralele care nu se vor intersecta în această viață.

Poate te-aș surprinde dacă ți-aș spune că Dumnezeu așteaptă de la tine doar inima ta. Atât! 🙂

Sf. Augustin spunea: ”Iubește-L pe Dumnezeu și fă ce vrei”. Eu personal mi-am luat partea simplă de aici, să fac ce vreau. Dar, odată ce, prin iubire, îl alegi pe Dumnezeu, nu mai vrei sa Îl trădezi, făcând ceea ce Îi displace.

Există un ciclu: dragoste (duce la) —> cunoaștere (duce la) —> dragoste, iar cu cât Îl iubești și Îl cunoști mai mult pe Dumnezeu, cu atât vei înțelege mai bine că așteptările și dorințele lui Dumnezeu pentru tine au de-a face doar cu fericirea ta proprie.

Dă-mi voie să te întreb: dacă, ipotetic vorbind, complexitatea acestei creații ascunde în spatele ei un Creator, care ne și ține în viață, nu crezi că acest Creator, mai mult ca orice altă persoană, așteaptă și vrea să fim fericiți și ne și poate ajuta să descoperim calea spre fericire?

Deci, partea frumoasă de aici nu este să faci ce vrei. Partea frumoasă este să Îl iubești pe Dumnezeu, să Îl cunoști și să umbli cu El. Este extraordinar să știi că “urechile Domnului iau aminte la strigătele copiilor Săi” (Psalmi 34:15).

Te provoc să încerci varianta aceasta! Oare nu este acesta cel mai frumos mod de a-ți trăi viața? 🙂

Dumnezeul din Noul Testament este același cu Cel din Vechiul Testament.

Primul exemplu clar este faptul că de-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu este declarat ca fiind “un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6; Numeri 14:18; Deuteronom 4:31; Neemia 9:17; Psalmi 108:4; Psalmi 145:8; Ioel 2:13). Pe când în Noul Testament, bunătatea și mila lui Dumnezeu sunt manifestate chiar mai mult prin faptul că “atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16).

Al doilea exemplu citind Vechiul Testament. Poate că ți-ai pus deja întrebarea: “De ce a ordonat Dumnezeu în Vechiul Testament să fie omorât poporul canaanit?”. Sau “De ce distrugea Dumnezeu anumite națiuni?”. Oare mai vorbim de același Dumnezeu în Noul Testament? Ei bine, în conformitate cu textul biblic, Dumnezeu a fost dispus să aștepte distrugerea lor din cauza faptului că “nelegiuirea poporului amorit nu este încă deplină” (Geneza 15:16). Pe vremea lui Avraam, nu ajunsese încă timpul pentru canaaniți ca să fie judecați. Însă Sodoma și Gomora au fost gata pentru a fi judecate. Nici măcar 10 oameni nu au fost buni, ceea ce a dus la distrugerea lor (Geneza 18-19). Chiar mai devreme de atât, în timpul lui Noe, oamenii au atins de asemenea depravare morală (Geneza 6:11-13). În ciuda celor 120 de ani de avertizare dați de Dumnezeu prin Noe, nimeni în afară de membrii familiei lui n-au ascultat. Toți contemporanii lui au fost gata de judecată. Însă pentru poporul canaanit, vremea judecății a fost doar după ce poporul Israel a ieșit de sub robia egipteană și trebuiau să meargă să locuiască în Canaan. Oare au fost canaaniții singurii pe care Dumnezeu a decis să îi distrugă? Nu, Dumnezeu a amenințat frecvent diferite națiuni că le va distruge când treceau un anumit prag al imoralității. De exemplu: în Amos 1-2, Dumnezeu promite că va trimite “foc din cer” asupra poporului Israel din cauza modului de viață păcătos pe care îl aveau.

Uneori Dumnezeu pur și simplu renunță la unele națiuni, orașe sau indivizi atunci când au trecut un punct de imoralitate din care nu se mai pot întoarce. Judecata – fie directă, fie indirectă – este ultimul recurs.

După cum putem vedea în Levitic 18, canaaniții au comis adulter, acte de homosexualitate și chiar sacrificau copiii. Aceste lucruri erau chiar un mod de viață a canaaniților. Nu e de mirare de că Dumnezeu nu a vrut ca poporul Israel să se asocieze cu ei și astfel să o ia pe o cale greșită, și să se îndepărteze de El. Evidențele de corupție morală profundă erau din abundență. Dumnezeu i-a considerat gata de judecata divină.

Judecata divină severă nu a fost doar pentru cei din Vechiul Testament. Judecata lui Dumnezeu va veni peste toți care aleg să trăiască conform dorințelor și gândirii lor păcătoase.

Al treilea exemplu este cum în Vechiul Testament Îl vedem pe Dumnezeu că relaționează cu poporul Israel la fel cum relaționează un tată cu propriul său copil. Când poporul Israel păcătuia în mod deliberat față de Dumnezeu și începea să slujească altor dumnezei, Dumnezeu îi disciplina. Cu toate astea, de fiecare dată când lor le părea rău de păcate, El îi ierta. Acest lucru este foarte asemănător cu modul în care Dumnezeu relaționează cu oamenii din Noul Testament. În Evrei 12:6 scrie că “Domnul disciplinează pe cine îl iubește…”.

Să ne gândim un pic la relația dintre părinte și copil. Disciplina are un rol foarte important în educația copilului, deși acesta o percepe uneori, sau de cele mai multe ori, ca pe ceva rău. Disciplina nu este rea, ci ajută copilul în a distinge binele de rău. De exemplu, copilul X lovește pe copilul Y crezând că e un lucru amuzant. Părintele trebuie să îi explice copilului că a lovi pe cineva este un lucru rău. Dacă acel copilul continuă să facă gestul, părintele trebuie să-și disciplineze copilul prin diferite metode. Astfel copilul va înțelege care sunt consecințele acestui gest.

Dacă nu te-au convins aceste exemple, ce-ar fi să deschizi Biblia și să compari Dumnezeul din Vechiul Testament cu cel din Noul Testament?

Dacă Dumnezeu există, unde este când am nevoie de El? Mă lupt cu diferite situații și nu sunt sigur nici măcar de faptul că El știe lucrul acesta. Îi pasă Lui de mine? Ne uităm la o persoană dragă care suferă și nu putem să nu ne întrebăm: Doamne unde ești? Avem tot felul de întrebări de răspuns, iar atitudinea noastră pendulează între confuzie și cinism.

Dacă luăm în serios greutatea emoțională și realitatea dureroasă a unei astfel de experiențe aceasta este probabil una dintre cele mai dificile întrebări puse vreodată. Și cu siguranță este o mare provocare ca ceea ce a fost scris în tratate voluminoase și dezbătut în conferințe lungi, să poată fi abordat într-un mod exhaustiv într-un articol care se cere a fi atât de succint.

Tema aceasta a răului ridică în discuție o serie de probleme. Ca multe probleme mari, uneori este util să le descompunem în componentele lor. Răul, se extinde de fapt nu numai în lumea morală, ci și în lumea naturală. Atunci când ființele umane exercită acțiuni rele între ele, acesta este rău moral. Dar în același timp și dezastrele naturale sunt rele, din cauza întregii suferințe pe care le provoacă. Cutremurele, tsunamiurile, inundațiile și așa mai departe, sunt toate exemple a ceea ce am putea numi un rău natural.

Cum definim răul este foarte important și are o legătură directă cu rezolvarea problemei răului. În acest caz, Sf. Augustin a definit răul nu ca pe un lucru în sine, ci ca un parazit asupra binelui. Ceva care lipsește nu este un lucru în sine. De exemplu, dacă aveți o gaură într-o minge, gaura nu este ceva, ci ca pe ceva ce lipsește. În mod similar, el considera răul ceva care lipsește. În acest sens, Augustin a definit răul ca pe o privare – lipsa de ceva – nu ca pe un lucru sau o substanță.

În același timp, dacă nu există un standard moral, nu avem nicio bază reală pentru a numi ceva bun sau rău. Astfel descoperim că moralitatea este un element intrinsec și în această problemă. După cum am menționat anterior, există o diferență între răul moral și cel natural. Răul moral se explică prin faptul că ființele umane comit răul ca decizie personală, una împotriva alteia. Oamenii mint, înșală, fură, rănesc etc. Răul moral nu este un argument împotriva creștinismului sau împotriva lui Dumnezeu, ci dovedește că este ceva foarte greșit în natura umană. Dar răul natural? Din nou, acesta se leagă de explicația creștină largă a situației umane. Paradisul a fost pierdut datorită moralității omului. Drept urmare, trăim într-o lume căzută la toate nivelurile, animal, natural etc. Vestea bună este că, deși aceasta nu este cea mai bună lume, este cea mai bună cale de a ajunge la cea mai bună lume posibilă.

Dar Dumnezeu nu ar fi putut crea o lume în care să nu existe rău? Să aruncăm o privire la câteva opțiuni. Dacă Dumnezeu nu ar fi creat nimic, nu ar fi existat nici răul, dar automat nici tu și nici eu. Deci nu pare un scenariu pozitiv. Dar dacă Dumnezeu ar crea o lume în care oamenii nu ar putea greși? Dumnezeu i-ar putea obliga pe toți să se oprească înainte să poată facă ceva rău, un fel de supererou al universului. Dar poate fi bună o astfel de lume în care libertatea nu ar exista?

Existența unei astfel de ordini sociale ar fi chiar împotriva naturii lui Dumnezeu pentru că El ne-a lăsat etica supremă a dragostei. Însă nu poți avea dragoste dacă nu împletești intrinsec cu ea libertatea de a alege. Orice ești forțat să faci nu poate fi numit niciodată dragoste, iar dacă scopul lui Dumnezeu pentru mine și pentru tine este să Îl iubim cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră, atunci când noi îi cerem să oprească anumite acțiuni, de fapt noi îi cerem să ne încalce libertatea de a alege, aceea componentă esențială prin care dragostea crește și se manifestă. Însă, când cerem asta noi nu îl căutăm pe Dumnezeu, ci căutăm o entitate în afara umanității care să ne protejeze și să ne asigure o anumită siguranță. Astfel cel mai mare refuz pe care îl manifestăm este unul al renunțării la libertate în general, și în același timp, la libertatea de a alege să îl iubești, sau nu, pe Dumnezeu. Ateii ar trebui să se bucure cel mai mult de acest lucru și tocmai ei îl denunță ca o problemă în caracterul lui Dumnezeu. Cum ar fi ca ei să nu aibă libertatea de a crede sau nu în existența lui Dumnezeu? Cam comunist sau totalitarist, nu-i așa? Până la urmă noi dezbatem această întrebare pentru că suntem liberi să ne întrebăm.

“Există Dumnezeu”? Fiecare persoană, cel puțin o dată în viață, ajunge să se întrebe asta. Potrivit lui Mircea Eliade, el “este convins de faptul că principala vocaţie a omului de a fi în lume este aceea de a fi religios, adică de a trăi experienţa sacrului, a lui Dumnezeu”¹.

Ce este credința pentru creștini? Este creștinul omul, care atunci când intră în biserică își lasă creierul la ușă? Este credința doar un “feeling” sau avem și argumente prin care o putem susține? Credința nu acționează împotriva rațiunii, ci împreună cu ea! O credință validă pășește în direcția rațiunii căreia îi creează un anumit traseu, dar credința este cea care ajută la parcurgerea traseului respectiv.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată științific, după cum nici inexistența Lui nu poate fi demonstrată științific. În același timp, un om când afirmă că are credință ar trebui să se bazeze pe ceva și acel ceva trebuie să fie real, adevărat, testat.

În următoarele paragrafe vom încerca să aducem câteva argumente ce susțin existența lui Dumnezeu:

1. Argumentul teleologic

Constă în faptul că:

• Orice plan are un Proiectant.
• Universul are un plan foarte complex.
• Prin urmare, universul a avut un Proiectant.

Universul, corpul și ADN-ul uman, moleculele și sistemul ecologic au o concepție atât de uimitoare și de perfectă, încât trebuie să existe o Persoană Divină care să le fi conceput. Dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, viaţa pe pământ nu ar mai exista.

2. Argumentul cosmologic

Argumentul se bazează pe faptul că:

• Orice efect are o cauză.
• Universul şi tot ce există în el reprezintă un efect.
• Trebuie, deci, să existe ceva care să fi cauzat apariţia şi existenţa acestuia.

Dacă ar fi să facem o paralelă cu viața de zi cu zi, argumentul cosmologic constă în faptul că dacă găsim un ceas, care are implementat un mecanism inteligent, care arată ora și o curea, care permite să fie pus pe mână, atunci putem deduce că în spatele unui ceas există un ceasornicar, care l-a creat cu inteligență și minuțiozitate.

3. Argumentul moral

• Dacă Dumnezeu nu există, atunci valorile și îndatoririle morale obiective nu există.
• Valorile și îndatoririle morale obiective există.
• Prin urmare, Dumnezeu există.

Argumentul moral accentueaza existența simțului moralității. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Imoralitatea, crimele, minciuna, furtul, etc., sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde vine acest simț al justiției morale, acest simţ al binelui şi răului? Când spunem că viața este nedreaptă, de unde avem în noi acest simț care ne face să tânjim după dreptate?

4. Argumentul antropologic

• Există trăsături filosofice și morale în constituția omului ce pot fi găsite în Dumnezeu.
• O forță oarbă nu ar fi putut niciodată produce un om cu intelect, sensibilitate, voință, conștiință și credință într-un Creator.

5. Argumentul ontologic

Se bazează pe rațiune, din studiul existenței (ontologia) și a fost formulată de Anselm în secolul XI:

• Dacă Dumnezeu există, atunci El e “o ființă față de care nu poate fi concepută una superioară”. Dacă ceva ar fi mai presus de Dumnezeu, atunci acel ceva ar fi Dumnezeu. Și pentru a fi cel mai presus, acel Dumnezeu ar trebui să fie atotputernic, atotcunoscător și perfect moral.
• De vreme ce existența este posibilă și a exista este superior față de a nu exista, atunci Dumnezeu trebuie să existe. Argumentul se bazează pe faptul ca toți oamenii sunt conștienți de existența unei ființe superioare lor.

6. Vieţi schimbate

• Antony Flew, unul dintre cei mai recunoscuţi atei ai secolului XX, a predat la Universităţile din Oxford și Aberdeen, iar mai apoi a devenit profesor de filosofie la Universităţile Keele și Reading. Lucrarea sa: „Teologie şi falsificare” a fost una din cele mai citite scrieri filosofică după 1950. În schimb, în 2004, a avut loc o schimbare dramatică în gândirea profesorului. Flew a analizat rezultatele cercetărilor cu privire la ADN şi a concluzionat că prin complexitatea incredibilă a aranjamentelor necesare producerii vieţii, este imposibil ca materia vie să fi evoluat din materia moartă și apoi să se dezvolte într-o fiinţă extraordinar de complicată. Pe principiul „urmează dovezile oriunde te duc”, el a concluzionat că există un Creator. În 2007, el publică cartea “Există Dumnezeu”, unde detaliază argumentele ce l-au adus la această concluzie.
• Şi în zilele noastre multor oameni, prin citirea Scripturii şi prin rugăciune, vieţile le sunt schimbate, transformate, înnoite şi mărturisesc că Dumnezeu există.
• De-a lungul anilor, mulți oameni de ştiinţă au fost creștini. Câteva exemple faimoase sunt: Francis Bacon, Blaise Pascal, Isaac Newton, J. J. Thomson. O listă mai detaliată poți să găsești aici.

Putem argumenta raţional credinţa noastră până la o limită. De acolo însă, intervine credința. Dumnezeu ar putea pur și simplu să se arate în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă scopul Lui pentru noi este să avem credință:

• “‘Tomo’ i-a zis Isus, ‘pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).

• “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
• “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge pană la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui” (Psalmi 19:1-4).

În interiorul ființei umane există ceva care tânjeşte după mai mult, care își doreşte ca viaţa să nu se sfârşească aici pe pământ şi că, de fapt, ea nu aparţine acestei lumi pentru totdeauna:

• ”În inima fiecărui om există un gol în formă de Dumnezeu” (Blaise Pascal).
• “Cred în Dumnezeu aşa cum cred în soare, nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că, datorită lui, toate lucrurile se pot vedea” (C.S. Lewis).
• “A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11).

Dacă eşti în căutarea lui Dumnezeu, în Scriptură ni se spune că oricine Îl caută din toată inima lui, Îl găsește. Caută-L mai departe şi El ţi se va descoperi, fiindcă a promis asta! “Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:12-13).

Una din cele mai grele întrebări când vine vorba despre apărarea credinţei creştine este problema răului: Cum poate un Dumnezeu iubitor să nu intervină în lumea, pe care El a creat-o, atunci când există suferinţă?

Sunt mai multe tipuri de suferinţe:

• suferinţa celor inocenţi.
• suferinţa omului de rând.
• suferința rezultată de pe urma dezastrelor naturale.

În următoarele paragrafe vom încerca să dăm un răspuns la această întrebare și să vedem ce are de spus Scriptura cu privire la cele trei categorii enumerate.

Există în natura umană încercarea de a găsi o corelație între un comportament rău care aduce consecințe rele și invers, un comportament bun, care atrage binecuvântări.

• Această mentalitate era răspândită și pe vremea domnului Isus, când ucenicii au întâlnit un om orb din naștere și L-au întrebat că cine a păcătuit, el sau părinții lui. Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Ucenicii au făcut niște greșeli des întâlnite, acelea de a presupune că cei inocenți nu vor suferi niciodată și de a încerca să găsească cauza suferinței, fie la el sau la părinții lui. Isus răspunde că orbirea nu a fost un rezultat al păcatelor acestui om, ci faptul că Dumnezeu avea un scop mai înalt pentru suferința sa.
• Un alt episod îl surprinde pe Isus dând o explicație cu privire la moartea unor tineri nevinovați: “Acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:4-5). În acest caz, Isus a negat, din nou, ideea că tragedia și suferința sunt rezultatul păcatului personal. Isus a subliniat faptul că trăim într-o lume plină de păcat și de efectele sale. Prin urmare, toți oamenii sunt chemați la o viață de pocăință.
• O parte din catastrofele naturale se datorează acțiunilor greșite ale oamenilor: defrișări ale pădurilor, expunerea prin construirea unor locuințe în zone cu risc seismic sau de inundații etc. Astfel, Dumnezeu nu trebuie învinovățit pentru alegerile greșite ale oamenilor. Asta este valabil și în cazul bolilor, când omul alege în mod deliberat să consume anumite alimente nesănătoase, sucuri, fast-food etc. În același timp, profețiile biblice arată că în zilele din urmă vor avea loc dezastre naturale: “pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Matei 24:7). Ca urmare a intrării păcatului în lume, întreaga natură suferă și așteaptă să fie restaurată.

Astfel, toată lumea suferă, indiferent dacă suferința poate fi sau nu legată de un păcat personal specific, indusă sau nu de acțiunile noastre. Și atunci de ce îngăduie Dumnezeu suferința?

În cartea sa “De ce există suferinţă?“, autorul Ravi Zacharias spune că: “Dacă vrei să trăieşti viaţa pe deplin, suferinţa este necesară. Este imposibil să trăieşti o viaţă completă fără suferinţă”.

Furtunile din viața noastră sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne atrage mai aproape de El, de a ne modela și de a ne șlefui caracterul. Cu alte cuvinte, suferinţa e alarma lui Dumnezeu. Scriitorul C.S.Lewis spunea: “Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţă, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezeşte o lume surdă“.

Cel mai remarcabil exemplu al unei persoane care a suferit, deși era nevinovată, a fost însuși Isus Hristos. Atunci când el a luat chip de om, s-a făcut deopotrivă părtaș firii omenești și a cunoscut durerea și suferința. Isus a plâns, a fost ispitit, a fost disprețuit, prigonit de oameni și a îndurat una din cele mai mari torturi – moartea pe cruce. Profetul Isaia a profețit despre suferințele domnului Isus: “Disprețuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferința, era aşa de disprețuit că îți întorceai fața de la El”. Prin faptul că însuși Dumnezeu a suferit, El înțelege cel mai bine situația noastră umană și promite că dacă ne vom încrede în El, El va fi cu noi: “Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”. (1 Petru 5:7).

Astfel, în momente de disperare și întristare învățăm cele mai valoroase lecții:

• Să ne îndepărtăm ochii de la această lume, de la eul nostru și să începem să căutăm sensul existenței noastre.
• Prin rugăciune, Dumnezeu ne asigură că va da alinare inimii noastre conform promisiunilor sale numeroase din Scriptură: “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
• Să învățăm să îi ajutăm pe alții care se confruntă cu suferința: “pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:4).
• Autenticitatea credinței va determina modul în care noi răspundem la încercările prin care trecem. Un credincios aflat în suferință poate nu va înțelege rostul acesteia, dar va alege să se încreadă în continuare în suveranitatea lui Dumnezeu, știind ca El este în control.
• Să ne maturizăm și alegem să facem binele, indiferent de consecințe. Apostolii și martirii, deși au făcut ce este plăcut înaintea Domnului, nu și-au primit răsplata imediată de la oameni, nu au fost apreciați de cei contemporani lor.

Suferinţa cu care te confrunți în viaţă are doua direcţii: fie te îndepărtează, fie te apropie de Dumnezeu.

În primul caz, suferința te face să te retragi “în peşteră”, involuntar trăind în neiertare nu vei ierta oamenii care ți-au provocat suferința sau nu-L vei ierta pe Dumnezeu și aşteptările pe care le-ai avut de la El. În al doilea caz, poți accepta ce ți s-a întâmplat, alegând să faci din rana ta pansament pentru alţii şi să îi ajuți pe cei care vor trece prin situaţii de suferinţă similare. Suferinţa privită din perspectiva lui Dumnezeu are rolul de a ne transforma, de a ne modela şi de a face din noi perle preţioase. Tu ce alegi să faci din suferinţa ta?