Cu siguranță unul dintre sfaturile primite de cineva care este interesat, sau măcar curios de creștinism, este să citească Biblia. Astfel, întrebarea ”DE CE?” este una relevantă. Voi încerca pe scurt să îți ofer câteva argumente în această direcție.

Biblia = manualul creștinului

Suntem obișnuiți încă din clasa întâi cu manuale pentru aproape fiecare materie școlară. De ce? Ca să învățăm materia respectivă, să avem un ghid. Ca să știm ce e ok, cum e ok, de ce e ok și ce nu e ok. Ei bine, așa să te gândești că e și Biblia pentru un creștin.

Ești stresat, îngrijorat, frustrat, mânios sau în suferință? Simți neliniște în viața ta și nu mai știi ce să faci ca să obții pace? Biblia are niște răspunsuri pentru tine.

Într-o lume care spune că moralitatea e relativă și că totul e ok dacă tu te simți bine, Biblia vine ca un ghid în ajutorul nostru și ne îndrumă. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea (Psalmi 119:105).

Biblia = Cuvântul lui Dumnezeu

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie este scris tot ce a vrut Dumnezeu ca tu și cu mine să știm astfel încât să putem avea o relație corectă cu El. Asta mi se pare fascinant. Unii caută tot felul de experiențe supranaturale și așteaptă ca Dumnezeu să le vorbească într-un mod direct atunci când ei au nevoie. Hey, vrei ca El să-ți vorbească în mod direct? Ei bine, deschide-ți Biblia și citește-o cu voce tare. 🙂

Vrei să-l cunoști pe Dumnezeu? Să vezi care sunt atributele Lui și ce planuri are El cu tine și cu mine? Vrei să afli care este originea și identitatea omului, care este sensul vieții pe Pământ, care este modul în care trebuie să trăim, cum diferențiem binele de rău sau ce urmează după moarte? Ei bine, știi răspunsul deja: citește Biblia.

Așadar, dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, dar tu respingi Biblia, înseamnă că îl respingi pe Dumnezeu, Creatorul tău.

Biblia = hrană pentru suflet

Cineva spunea că nu suntem un trup care avem un suflet, ci suntem un suflet care avem un trup. Sufletul tău este cel care va rămâne după ce trupul va fi pus într-un mormânt, așa că ai grijă de el!

Se spune că trupul omului poate rezista fără să mănânce între 21 de zile și 2 luni, în funcție de anumiți factori¹. Dar oare sufletul omului cât poate rezista fără să ”mănânce”? Ei bine, nu există studii realizate pe subiectul acesta, dar un lucru e clar: precum trupul nostru are nevoie de hrană, tot așa și sufletul nostru are nevoie de hrană: ”Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Concluzie

În final, vreau să-ți spun că Biblia nu este doar o carte care trebuie citită. Ea trebuie studiată și aplicată. Altfel, e ca și o mâncare pe care o înghiți fără să o mesteci, iar apoi o vomiți afară. N-ai obținut niciun fel de valoare nutritivă. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Poți ignora lucrul acesta, dar o faci în detrimentul tău. Te încurajez să o citești și îți garantez că îți va schimba viața!

Surse:

1. Kottusch, P., Tillmann M., Püschel K.: Survival time without food and drink

Biblia spune despre credință că este “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1).

Poți spune că alegi să crezi în ceva, că ține de tine dacă alegi să crezi un lucru sau nu. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Credința este în tine și tu ești cel care îi dă curs. Cum poți trăi cu încrederea că soarele răsare și apune de fiecare dată la momentul potrivit? Nu te-ai îngrijorat niciodată că s-ar putea să nu mai apună și să rămână zi pentru totdeauna? Nu. Și asta pentru că ai știut și ai crezut că natura își urmează singură cursul. Mai mult, dă-mi voie să-ți mai zic ceva: nu natura sau mama natură e cea care face aceste lucruri, ci Dumnezeu. El le controlează pe toate. “El poruncește soarelui, și soarele nu mai răsare; și ține stelele sub pecetea Lui” (Iov 9:7).

Cum poți intra într-o clădire și să ai siguranța că ea nu se va prăbuși peste tine? Dacă ai cunoaște compoziția clădirii, cimentul, zidurile, ce greutate poate suporta, atunci vei ști sigur că acea clădire poate ține ușor acoperișul și etajele superioare. La fel este și cu Dumnezeu: cu cât îi cunoști mai mult compoziția, cu atât credința ta în El va deveni tot mai sigură.

Credința se bazează pe adevăr, pe cunoașterea profundă a adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoști mai mult adevărul despre o persoană, cu atât ai mai multă încrederea în ea. Odată cunoscut adevărul, poți avea încredere.

Biblia mai spune despre credință că vine în urma auzirii: “Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).

Prin urmare, credința și în mod special credința în Dumnezeu nu trebuie să ți-o impui tu, să o primești de la cineva sau să o câștigi. Cu cât petreci mai mult timp în studierea Bibliei, cu atât credința ta în lucrurile nevăzute va prinde contur, iar când vei începe să îl experimentezi pe Dumnezeu nu vei putea rămâne pasiv. Odată venită credința în inima ta, Dumnezeu o va crește, iar creșterea în credință este direct proporțională cu creșterea în cunoștința lui Dumnezeu.

Dacă “a crede” înseamnă a te bizui pe deplin pe Cuvântul Lui Dumnezeu, oare ce spune Dumnezeu despre cuvântul Său? Scriptura însăși este cea care ne oferă răspunsul : “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

Relativizarea adevărului

Să știi care este cea mai bună religie constituie o adevărată provocare, având în vedere numărul mare de religii și confesiuni în secolul XXI. Putem spune ca toate religiile sunt bune, indiferent de câți și ce dumnezei au? Să ne imaginăm un doctor care tratează un pacient cu medicamente la întâmplare, în speranța că îl va însănătoși. Poți să-ți imaginezi rezultatul la care ar ajunge? Medicul nu abordează lucrurile în mod haotic, ci folosește anumite cunoștințe și metode învățate, care îl vor conduce la un rezultat final concret.

De ce am crede că în cazul religiei lucrurile ar sta diferit? De ce am crede că am putea aborda religia în mod neglijent și indisciplinat și totuși să ajungem la concluzii corecte? Din nefericire, mulți abordează astfel lucrurile și acesta este unul din motivele pentru care există atât de multe religii în lume.

Este un mit potrivit căruia toate religiile conduc către acelaşi Dumnezeu, că sunt mai multe cărări, care toate duc spre același vârf de munte. Să fie chiar așa? Pentru a ajunge la Dumnezeu nu sunt mai multe cărări, ci mai degrabă este un labirint cu un singur drum spre o singură ieșire.

Am putea spune ca religia cea mai bună este cea care te apropie de Dumnezeu și te face o persoana mai bună. Aceasta afirmație este parțial adevărată, dar este mai degrabă o consecință a unei religii adevărate. Trebuie să ne punem întrebarea: Cine este Dumnezeu? Cărui Dumnezeu ne rugăm?

Potrivit creștinismului, omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:27). Dar în zilele noastre, oamenii își crează un “Dumnezeu” după chipul și după asemănarea lor. Şi astfel, trebuie să descoperim cui trebuie să ne rugăm şi în ce mod. Astfel fiind spuse, să vedem care este cea mai bună modalitate de abordare.

Calea de rezolvare a problemei

Una din cele patru legi ale logicii este legea noncontradicției, care spune că “A nu poate fi în acelaşi timp nonA”. Aplicând acest principiu în dreptul religiilor, înseamnă că una din ele este adevărată, iar celelalte sunt false. Raţiunea şi logica pot fi folosite în scopul de a căuta care este religia adevărată.

În căutarea revelaţiei, multe religii înăbușe această dorinţă a omului prin diferite reguli și ritualuri. Unele religii nu sunt altceva decât o listă de reguli cu ce să faci și ce sa nu faci, pentru a intra în grațiile Divinității. Oare așa să fie? Dacă omul prin natura sa iubește, oare nu este Creatorul cel care a definit iubirea și își dorește asta în primul rând de la oameni?

O religie adevărată se bazează pe o relație cu Creatorul.

Dacă este să comparăm creștinismul cu două mari religii: iudaismul, islamismul, atunci vom observa că:

• Iudaismul și islamismul scot în evidență faptul că omul este păcătos şi că omul va trebui să facă ceva pentru a se împăca cu Dumnezeu. De aici se explică partea de ritualuri și de reguli.
• Creștinismul va spune că da, omul este păcătos și omul prin natura sa greșește, dar un Creator Atotcunoscător a știut de problema aceasta: faptul că omul va greşi și va păcătui. Astfel, cheia de rezolvare a problemei păcatului nu este la om, ci la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut primul pas către om, nu omul către Dumnezeu.

Mai mult, dacă creștinismul este adevărata religie, ea spune că lucrul acesta se întâmplă prin persoana lui Isus Hristos:

• “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
• “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).
• “Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9-10).
• “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Şi creștinismul are regulile și ritualurile sale, în funcție de confesiune. Dar spre deosebire de celelalte religii, iudaism şi islamism, există o mare diferență. Regulile și ritualurile sunt făcute ca recunoștință față de mântuirea pe care Dumnezeu a oferit-o, iar nu ca un efort pentru a obține mântuirea sau pentru a obține favoruri de la Dumnezeu. De exemplu, anumite reguli: să nu minți, să nu ucizi, să nu comiți adulter, sunt practicate de creștini cu scopul nu de a se îndreptăți și nici pentru a-și căpăta dreptul la mântuire. Păstrarea unor reguli sau îndeplinirea unor ritualuri sunt rezultatul unei relații cu Dumnezeu, un răspuns la dragostea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o deja şi mântuirea oferită prin Isus Hristos.

În creştinism și în Scriptură, Dumnezeu promite o relaţie personală şi faptul că El se va revela la orice persoană care Îl va căuta din toată inima: “Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:12-13).

Dacă Dumnezeu există, unde este când am nevoie de El? Mă lupt cu diferite situații și nu sunt sigur nici măcar de faptul că El știe lucrul acesta. Îi pasă Lui de mine? Ne uităm la o persoană dragă care suferă și nu putem să nu ne întrebăm: Doamne unde ești? Avem tot felul de întrebări de răspuns, iar atitudinea noastră pendulează între confuzie și cinism.

Dacă luăm în serios greutatea emoțională și realitatea dureroasă a unei astfel de experiențe aceasta este probabil una dintre cele mai dificile întrebări puse vreodată. Și cu siguranță este o mare provocare ca ceea ce a fost scris în tratate voluminoase și dezbătut în conferințe lungi, să poată fi abordat într-un mod exhaustiv într-un articol care se cere a fi atât de succint.

Tema aceasta a răului ridică în discuție o serie de probleme. Ca multe probleme mari, uneori este util să le descompunem în componentele lor. Răul, se extinde de fapt nu numai în lumea morală, ci și în lumea naturală. Atunci când ființele umane exercită acțiuni rele între ele, acesta este rău moral. Dar în același timp și dezastrele naturale sunt rele, din cauza întregii suferințe pe care le provoacă. Cutremurele, tsunamiurile, inundațiile și așa mai departe, sunt toate exemple a ceea ce am putea numi un rău natural.

Cum definim răul este foarte important și are o legătură directă cu rezolvarea problemei răului. În acest caz, Sf. Augustin a definit răul nu ca pe un lucru în sine, ci ca un parazit asupra binelui. Ceva care lipsește nu este un lucru în sine. De exemplu, dacă aveți o gaură într-o minge, gaura nu este ceva, ci ca pe ceva ce lipsește. În mod similar, el considera răul ceva care lipsește. În acest sens, Augustin a definit răul ca pe o privare – lipsa de ceva – nu ca pe un lucru sau o substanță.

În același timp, dacă nu există un standard moral, nu avem nicio bază reală pentru a numi ceva bun sau rău. Astfel descoperim că moralitatea este un element intrinsec și în această problemă. După cum am menționat anterior, există o diferență între răul moral și cel natural. Răul moral se explică prin faptul că ființele umane comit răul ca decizie personală, una împotriva alteia. Oamenii mint, înșală, fură, rănesc etc. Răul moral nu este un argument împotriva creștinismului sau împotriva lui Dumnezeu, ci dovedește că este ceva foarte greșit în natura umană. Dar răul natural? Din nou, acesta se leagă de explicația creștină largă a situației umane. Paradisul a fost pierdut datorită moralității omului. Drept urmare, trăim într-o lume căzută la toate nivelurile, animal, natural etc. Vestea bună este că, deși aceasta nu este cea mai bună lume, este cea mai bună cale de a ajunge la cea mai bună lume posibilă.

Dar Dumnezeu nu ar fi putut crea o lume în care să nu existe rău? Să aruncăm o privire la câteva opțiuni. Dacă Dumnezeu nu ar fi creat nimic, nu ar fi existat nici răul, dar automat nici tu și nici eu. Deci nu pare un scenariu pozitiv. Dar dacă Dumnezeu ar crea o lume în care oamenii nu ar putea greși? Dumnezeu i-ar putea obliga pe toți să se oprească înainte să poată facă ceva rău, un fel de supererou al universului. Dar poate fi bună o astfel de lume în care libertatea nu ar exista?

Existența unei astfel de ordini sociale ar fi chiar împotriva naturii lui Dumnezeu pentru că El ne-a lăsat etica supremă a dragostei. Însă nu poți avea dragoste dacă nu împletești intrinsec cu ea libertatea de a alege. Orice ești forțat să faci nu poate fi numit niciodată dragoste, iar dacă scopul lui Dumnezeu pentru mine și pentru tine este să Îl iubim cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră, atunci când noi îi cerem să oprească anumite acțiuni, de fapt noi îi cerem să ne încalce libertatea de a alege, aceea componentă esențială prin care dragostea crește și se manifestă. Însă, când cerem asta noi nu îl căutăm pe Dumnezeu, ci căutăm o entitate în afara umanității care să ne protejeze și să ne asigure o anumită siguranță. Astfel cel mai mare refuz pe care îl manifestăm este unul al renunțării la libertate în general, și în același timp, la libertatea de a alege să îl iubești, sau nu, pe Dumnezeu. Ateii ar trebui să se bucure cel mai mult de acest lucru și tocmai ei îl denunță ca o problemă în caracterul lui Dumnezeu. Cum ar fi ca ei să nu aibă libertatea de a crede sau nu în existența lui Dumnezeu? Cam comunist sau totalitarist, nu-i așa? Până la urmă noi dezbatem această întrebare pentru că suntem liberi să ne întrebăm.