Asta e o întrebare foarte bună, pentru că de multe ori pocăința este înțeleasă greșit. Unii oameni folosesc termenul doar în sens negativ, alții consideră pocăința relativă sau chiar inutilă. Însă, majoritatea o asociază cu un set de reguli religioase ce îngrădesc libertatea și ucid bucuria vieții. Lăsând preconcepțiile deoparte, hai să privim cu atenție la ce spune Biblia despre pocăință.

1. Pocăința – opțională sau obligatorie?

Biblia nu lasă loc de interpretare. Pocăința este o poruncă pe care o găsim repetată atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Mai mult, Isus Hristos a poruncit în repetate rânduri oamenilor să se pocăiască. Acest mesaj era central în învățătura Mântuitorului.

2. Care sunt elementele pocăinței adevărate?

a. O schimbare a direcției 

“Întoarcerea” este un termen asociat adesea în Scriptură cu pocăința. Dar ca să te poți întoarce de pe un drum greşit, ca să îți poți schimba direcția, trebuie, înainte de toate, să realizezi și să recunoști umil că ești pe o cale greșită. Lucru acesta nu e uşor într-o lume plină de sine și dominată de mândrie.

Smerenia aceasta ar trebui să creeze în noi o stare plină de regret și amărăciune cu privire la păcatul comis, precum și la modul imoral de trăire, și astfel, să producă o dorință de schimbare radicală, o întoarcere de 180 de grade.

b. O schimbare a inimii 

Smerenia, amărăciunea și regretul păcatului sunt esențiale, dar nu sunt suficiente, după cum întoarcerea de pe o cale greșită nu este completă fără înlocuirea traseului eronat cu cel corect.

Biblia ne prezintă un alt sens a cuvântului “întoarcere” în contextul pocăinței. Dacă la punctul anterior vorbeam despre o întoarcere “de la” păcat, aici mă refer la o întoarcere “înspre” Dumnezeu. Altfel spus, schimbarea direcției trebuie să se producă concomitent cu o schimbare a inimii, de la egoism idolatru, înspre Dumnezeul căruia ne-am împotrivit căutând să fim dumnezeii propriilor vieți.

c. O schimbare a minții

Cel de-al 3-lea element al pocăinței asupra căruia Biblia ne atrage atenția, este scos în relief prin termenul grecesc “metanoia” care, tradus simplu în limba română, înseamnă “schimbare a minții”.

E interesant că multe dintre pasajele Scripturii care fac referire la pocăință sunt adresate credincioșilor. Asta subliniază faptul că pocăința nu e doar un eveniment unic prin care te întorci de la o cale greșită și îți îndrepți inima spre Dumnezeu, ci și un proces continuu ce ar trebui să se găsească în viața fiecărui credincios.

Acest aspect este subliniat în Biblie și de chemarea la sfințenie, o poruncă și un apel la curățire constantă privind la perfecțiunea Lui Hristos (1 Petru 1:13-16).

3. Pentru cine este pocăința? E ea necesară și pentru oamenii buni?

Poate că te consideri un om bun care nu are nevoie de pocăință. Te-aş chema atunci să te gândești care e standardul la care te raportezi, atunci când spui ca ești un “om bun”.

În economia Lui Dumnezeu, standardul e perfecțiunea lui Hristos. Practic, dacă nu ești perfect, ai nevoie de pocăință. În Biblie, minciuna e pusă în aceeași categorie cu vrăjitoria (Apoc 21:8), iar bârfitorii sunt chemați la judecată împreună cu ucigașii (Romani 1:28-29). De asemenea, Hristos ne avertizează că o insultă e la fel de gravă ca o crimă și un gând pervers la fel de grav ca imoralitatea sexuală (Matei 5:21-22; 27-28).

Tocmai din acest motiv Hristos a trebuit să moară, pentru că nimeni nu îndeplinește standardul perfecțiunii pentru a putea sta cu fruntea sus înaintea unui Dumnezeu sfânt. Fiecare păcat comis cere o judecată dreaptă, iar Dumnezeu nu poate fi nedrept. La cruce, Hristos a purtat toate păcatele oamenilor care vin smeriți la El, cu credință și cu pocăință autentică.

Să recapitulăm: pocăința înseamnă să conștientizezi dragostea de tată a lui Dumnezeu și să recunoști suveranitatea Lui asupra vieții tale, să renunți la păcat și să te întorci cu inima spre Dumnezeu, să continui într-un proces zilnic de înnoire a minții și de curățare a propriei vieți.

Această întrebare apelează la studierea Bibliei și a înțelesului ei. Cred că atunci când vrei să înțelegi Trinitatea, trebuie să cauți răspunsuri într-un loc sigur și credibil. Biblia îndeplinește cerințele pentru a descoperii Trinitatea.

Această carte îți arată că Trinitatea este formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt care sunt una. Cu alte cuvinte Dumnezeu Tatăl, fiul lui Isus și Duhul Sfânt este un singur Dumnezeu și totodată trei entități distincte. Cam aceasta este definiția cea mai “simplă” a Trinității, cu un înțeles foarte complex. Eu pot doar să-ți spun perspectiva Bibliei asupra Trinității, iar înțelesul ei, te provoc pe tine să-l descoperi. Adică, cum poate Dumnezeu să fie unul și totuși trei în același timp, spațiu și esență? Oamenii au încercat prin multe imagini să explice taina Trinității, așa că lasă-ți imaginația liberă, dar să nu fie în contradicție cu Biblia.

În Biblie, imaginea trinității este descrisă astfel:

• Tatăl este recunoscut ca Dumnezeu (Ioan 6:27; Romani 1:7; 1 Petru 1:2) și este plinătatea Dumnezeirii nevăzute (Ioan 1:18).
• Fiul este recunoscut ca Dumnezeu (Ioan 1:1; Romani 9:5; Evrei 1:8; 1 Ioan 5:20) și este toată plinătatea Dumnezeirii manifestate în trup (Ioan 1:14; Coloseni 2:9).
• Duhul Sfânt este recunoscut ca Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:3-4) și este toată plinătatea Dumnezeirii acționând asupra omului, convingându-l de păcat (Ioan 16:7-11) și călăuzindu-l pe credincios înspre adevăr (Ioan 16:12-15).

Imaginea Trinității este foarte bine conturată de mai multe versete din Noul Testament:

• Când Maria este anunțată că va rămâne însărcinată, îngerul îi spune ca “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).
• La botezul lui Isus (Matei 3:16-17), Tatăl vorbește din cer, iar Duhul Sfânt se coboară din cer ca un porumbel.
• Isus i-a învățat pe ucenici că trebuie să boteze pe oameni în “Numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19).
• Pavel le dorește creștinilor din Corint ca “harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh” să fie cu ei (2 Corinteni 13:14).

Fiecare Persoană a Trinității este egală una cu cealaltă, având aceeași putere, dar sarcini diferite:

• Tatăl este cel care a creat această lume (1 Corinteni 8:6; Apocalipsa 4:11), a făcut descoperiri oamenilor (Apocalipsa 1:1) și a oferit mântuirea în dar oamenilor (Ioan 3:16).
• Fiul este cel care lucrează alături de Tatăl și cel prin care Tatăl își duce la îndeplinire voia (Ioan 5:17), cel prin prin care s-au făcut toate lucrurile (Ioan 1:3; 1 Corinteni 8:6; Coloseni 1:16-17), cel care oferă cunoștința despre Dumnezeu Tatăl (Matei 11:27) și cel prin care mântuirea poate să fie primită în dar (Matei 1:21; Ioan 4:42; 2 Corinteni 5:19).
• Duhul Sfânt este cel care călăuzește omul către adevăr (Ioan 16:13; Efeseni 3:5; 2 Petru 1:21), cel care declanșează și ține omul în procesul mântuirii (Ioan 3:6; Tit 3:5), adică cel care sfințește (1 Petru 1:2).

După toate acestea te întreb: ți-ar plăcea să-L cunoști mai bine pe Dumnezeu?

Întemeietorul religiei

Creştinism

Pentru creştini, Isus (în ebraică Ieșua, născut în Betleemul din Iudeea) este întemeietorul religiei creştine şi este considerat a fi Mesia cel vestit de Scripturile iudaice. Viaţa lui Isus a fost consemnată atât în evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament, cât şi în alte manuscrise din vremea respectivă.

Maria, mama biologică a lui Isus, pe vremea când era logodită cu Iosif primeşte o înştiinţare din partea unui înger că va rămâne însărcinată de la Dumnezeu şi va naşte un fiu, care va împlini planul lui Dumnezeu de salvare a lumii.

Isus şi-a început lucrarea de predicare de la vârsta de 30 de ani, având 12 ucenici. În timpul acesta, Isus a vindecat mulţi oameni, a făcut exorcizări, a înviat morţii şi a demonstrat că are control asupra naturii. Toate aceste semne le-a făcut cu scopul de a demonstra că El era Mesia cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu.

La 33 de ani, el este condamnat la moarte prin răstignire pe cruce de către Pilat din Pont. El și-a purtat crucea în spate, până la dealul Golgota, unde i-au fost pironite mâinile şi picioarele, fiind răstignit pe o cruce, batjocorit de soldaţi şi de evrei. Chiar în momentele acestea dificile, Isus se roagă ca Dumnezeu să-i ierte, căci nu sunt conştienţi de ce fac.

Conform creştinilor, Isus a înviat a treia zi şi s-a arătat Mariei, mamei sale, Mariei Magdalena și ucenicilor. Timp de 40 de zile, s-a arătat unui număr mare de oameni (consemnați în Biblie, circa 500), unor ucenici care mergeau spre Emaus şi din nou, celor 12 ucenici. După 40 de zile, S-a înălţat la cer, spunând că tot în acelaşi mod în care pleacă, El va reveni.

Islamism

Pentru musulmani, Mahomed (în arabă Muḥammad, născut în anul 570 la Mecca și decedat în anul 632) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și ultimul profet al lui Dumnezeu.

Mahomed se căsătorește cu prima lui soţie, la vârsta de 25 de ani, ea având 40. După ce soţia sa moare, el se căsătoreşte cu încă nouă femei. Cunoscut ca fiind un om bun şi corect, acesta este atras de partea spirituală, petrecând mult timp în “retragere spirituală” în peşteri şi în alte locuri singuratice.

La vârsta de 40 de ani, în timp ce dormea, Mahomed primeşte o revelaţie din partea “îngerului Gavril”, care Îl pune să citească dintr-o carte. Mahomed refuză, dar îngerul insistă, apăsând cartea pe faţa lui, aproape sufocându-l. Cuvintele rostite îi rămân întipărite în minte, cuvinte pe care le va predica mai întâi familiei și mai apoi publicului larg. În timpul revelării Coranului, Mahomed avea deseori convulsii puternice, accese de febră şi răcirea trupului.

Dumnezeu este numit “Allah”, iar Mahomed învaţă că această carte, Coranul, este cuvântul perfect, autoritatea a revelaţiei lui Allah.

Cum poate fi un om mântuit?

Creştinism

Conform doctrinei creştine, Dumnezeu oferă mântuirea prin Isus Hristos. Moartea Sa pe cruce şi apoi învierea Sa oferă mântuirea tuturor celor care cred şi este un dar nemeritat. Conform Bibliei, un om este mântuit prin auzirea Evangheliei, vestea bună, prin credința în Isus și a jertfei Sale care îi acoperă toate păcatele. Desigur, credinţa sa este vizibilă prin faptul că are loc o schimbare, o transformare în viaţa sa. Credinţa este însoţită de fapte: morale, citirea Scripturii, mersul la biserică, practicarea dărniciei etc. dar acestea nu constituie baza mântuirii, ci sunt o consecinţă a credinţei.

Islamism

La baza credinţei, musulmanii au cei cinci stâlpi:

• Mărturisirea de credință: Pentru a valida credinţa unui musulman este nevoie ca el să afirme declaraţia sa de credinţă: „Este un singur Dumnezeu adevărat (Allah) și Mahomed este Mesagerul (Profetul) lui Dumnezeu”.
• Rugăciunea: În fiecare zi un musulman se roagă de cinci ori.
• Dărnicia: Un musulman practică dărnicia pentru săraci.
• Postul: Pe lângă postul ocazional, toți musulmanii trebuie să postească în timpul sărbătorii Ramadanului (luna a noua în calendarul islamic).
• Pelerinajul la Mecca: Acest pelerinaj trebuie făcut cel puțin o dată în timpul vieții (în timpul lunii a douăsprezecea din calendarul islamic).

Deoarece la musulmani, mântuirea se câştigă prin fapte bune şi ascultarea de Coran, aceste cinci dogme sunt luate în serios, iar mântuirea este condiţionată de aceste practici.

Concluzii

Conflictele de opinii dintre islamism şi creştinism se evidenţiază în primul rând legat de persoana lui Isus şi Mahomed. Creştinii susţin că Isus a fost fără de păcat, în timp ce Mahomed a avut păcate. Isus a murit şi a înviat, în timp ce Mahomed a murit şi trupul său a fost aşezat în mormânt, la Medina.

Creştinii susţin că Isus a murit pe cruce, în timp ce musulmanii susţin fie că Isus a leşinat pe cruce, iar Iosif şi Nicodim l-au dat jos de pe cruce, la insistenţele nevestei lui Pilat, fie că a fost altcineva pe cruce, cineva care avea chipul lui Isus, susținând astfel teoria substituției.. Pentru musulmani, a fi Dumnezeu şi a muri pe cruce este considerat o blasfemie și o înjosire.

Creştinii consideră că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, în timp ce musulmanii îl consideră un mare profet.

În creştinism, Isus a fost cel care a plătit preţul pentru păcatele noastre, în timp ce în islam, omul trebuie să-şi câştige dreptul de a fi mântuit, prin fapte bune, fiind un musulman devotat.

Musulmanii nu trebuie să pună la îndoială autenticitatea Coranului şi dacă o fac, trebuie să-şi ceară iertare. Musulmanii sunt încurajaţi mai degrabă să înveţe pe de rost pasaje din Coran, în limba arabă, decât să înţeleagă sau să studieze cuvântul.

Musulmanii învaţă că trebuie să se roage lui Mahomed şi să ceară pacea peste el. În cartea sa “Căutându-L pe Allah, L-am gasit pe Isus”, autorul notează: “De ce în rugăciune mă adresez lui Mahomed? Doar el nu poate să mă audă. Este mort! Nu ar trebui să mă rog vreunui om, fie el chiar profetul. Şi de ce invoc pacea asupra lui? Nu sunt eu mijlocitorul său”. Scriitorul adaugă: “Nu ai fi putut să-i dăruieşti tu [Allah] siguranţa şi pacea? Dacă el, profetul, nu poate avea siguranţă şi pace, ce nădejde îmi mai rămâne mie?”

În mod clar, islamul și creștinismul nu pot fi simultan adevărate. În acest articol am expus câteva idei despre diferenţele dintre cele două religii, iar din acest moment, cititorul are datoria să decidă care este religia adevărată.

Isus Hristos

Creştinism

Pentru credința creștină, învățăturile lui Isus Hristos reprezintă baza religiei. Născut într-un mod supranatural, ducând o viață exemplară, făcând minuni, vindecând oameni și murind fără vreo vină pentru toată omenirea, toate aceste lucruri arată statutul special al lui Isus Hristos. Creștinismul îl consideră pe Isus drept Fiul lui Dumnezeu și Cel care a luat toate păcatele omenirii asupra Sa atunci când a fost crucificat de către romani.

Iudaism

Pentru iudei, Isus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu. Acesta a reușit într-adevăr să facă toate miracolele consemnate de către Evanghelii, dar doar pentru că a cunoscut numele lui Dumnezeu. Iudeii admit moartea prin crucificare a lui Isus Hristos, dar aceasta nu are nicio valoare pentru omul de rând. Isus a fost doar un învățător, a cărui activitate a încetat odată cu moartea sa.

Autoritate

Creştinism

Pe lângă Vechiul Testament, autoritatea principală este Noul Testament, o colecție de cărți scrise acum aproape 2000 de ani. Acesta a fost scris de către oameni apropiați lui Isus sau ai ucenicilor lui care au fost în acord unii cu alții. Astfel, autoritatea principală – Biblia – a rămas neschimbată și consecventă pentru creștini pentru aproape 2000 de ani.

Iudaism

Pe langa Vechiul Testament sau Tanakh, autoritatea principală este Talmudul, o colecție de scrieri scrise și compilate începând cu secolul II până în secolul VI. Acesta nu este o scriere a unui singur autor sau a mai multor autori contemporani, ci sunt diferite interpretări, ale unor rabini ce au trăit de-a lungul mai multor secole. Astfel, autoritatea principală – Talmudul – nu conține texte și legi clare, ci care trebuie filtrate și alese, iar de multe ori acest lucru se face după preferințe personale.

Mesia

Creştinism

Conform creștinilor, Mesia sau Hristos avea să fie cel care va pătimi fără să aibă vreo vină și cel care va lua asupra sa toate neputințele și păcatele oamenilor. Mesia este cel care va da viața veșnică și cel care avea să împace omenirea cu Dumnezeu prin jertfa lui. Mai simplu spus, Mesia este cel cu putere care a venit nu ca să i se slujească, ci ca să slujească oamenilor.

Iudaism

Conform evreilor, Mesia avea să fie cel care avea să ridice poporul evreu și să-l transforme într-o superputere politică și militară. Mesia nu avea să fie un supus al Imperiului Roman, ci cel care avea să-l răstoarne și să instaureze o pace mondială recunoscută de către orice națiune. Pe lângă acestea, Templul evreiesc din Ierusalim avea să fie reconstruit, recunoscut și folosit de către toți evreii de pe Pământ.

Tradiţiile

Creştinism

Creștinii consideră că legea ceremonială și civilă a încetat. Ce a rămas este doar legea morala, rezumată în “iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Pe lângă acestea, nici sărbătorile evreiești nu mai trebuie sărbătorite și nici Sabatul nu mai trebuie urmat. Creștinii se întâlnesc, de obicei, în ziua de duminică, iar Paştele și Crăciunul reprezintă principalele sărbători ce trebuie sărbătorite.

Iudaism

Iudeii consideră că legea ceremoniala și civilă încă trebuie practicate, doar că acest lucru nu mai este posibil precum era acum 2000 de ani. Sărbătorile evreiești, precum Pesach, Sukkot, Shavuot, Hanukkah, Yom Kippur etc. trebuie sărbătorite, iar Sabatul trebuie ținut. Evreii se întâlnesc mereu, vineri seara și sâmbătă, de Sabat.

Învierea lui Isus este un eveniment istoric clar definit în spațiu și timp, sau este doar un mit, un fel de Phoenix renăscut din cenușă? În timp ce nu a fost niciun martor efectiv al învierii, există înregistrări istorice (și biblice) care afirmă că au fost oameni care s-au întâlnit cu Isus cel înviat și că viețile lor au fost profund transformate ulterior.

Descoperirile arheologice din ultimul secol confirmă din ce în ce mai mult acuratețea istorică a Bibliei. De asemenea, avem scrierile din afara Bibliei care confirmă (vezi un alt articol aici) existența, moartea și impactul pe care Isus l-a avut în lumea aceasta. Acestea sunt lucruri de necontestat și în general acceptate, dar totuși, aspectul învierii a rămas un subiect tabu. În cele ce urmează, voi încerca să-ți prezint câteva argumente, care luate împreună converg spre singura explicație rezonabilă – faptul că Isus a murit și a înviat.

1. Mormântul gol

Începem în forță cu una din cele mai puternice dovezi care explică învierea lui Isus: mormântul gol.

Un aspect important de care trebuie ținut cont este faptul că creștinismul a început din Ierusalim, orașul în care Isus a fost crucificat în mod public și ulterior înmormântat. Dacă trupul Lui încă se mai afla în mormânt, atunci consiliul evreilor L-ar fi putut oricând exhuma și expune public, învierea și implicit creștinismul era doar o mare farsă. Dar n-a fost așa…

De-a lungul timpului, scepticii au venit cu 2 teorii care încearcă să explice mormântul gol.

1. Cineva a furat cadavrul lui Isus
2. Femeile și ucenicii au mers la mormântul greșit

În primul caz, evreii și romanii nu ar fi avut absolut niciun motiv să fure trupul și să ”împlinească” astfel ce se spunea despre faptul că Isus va învia. Ei erau cu totul împotriva Lui. Ok, dacă evreii și romanii nu au avut niciun motiv, atunci ucenicii sigur au avut! Or fi avut, dar un aspect important e faptul că mormântul era păzit de gărzi romane, pregătite să ucidă orice le ieșea în cale. Ucenicii nu ar fi avut nicio șansă. Pe de altă parte, Biblia relatează că fâșiile de pânză cu care Isus a fost înfășurat erau aranjate și împăturite frumos într-o parte (Ioan 20:6-7), deloc un semn al unui potențial jaf de morminte.

Dacă ucenicii chiar ar fi furat trupul, ar fi ştiut că învierea a fost o minciună și că Isus nu era cine a zis că este. Astfel, ei nu ar fi fost atât de dispuşi să sufere şi chiar să moară pentru cauza aceasta. Toţi martorii ar fi ştiut că nu L-au văzut în realitate pe Hristos şi de aceea, ar fi minţit. Cu atâţia conspiratori, cu siguranţă că cineva ar fi mărturisit, dacă nu să pună capăt suferinţei lui, cel puţin să pună capăt suferinţei familiei şi prietenilor săi.

Dacă ucenicii lui Isus nu i-au furat trupul, cum am putea să explicăm mormântul gol altfel decât prin înviere?

În al doilea caz, femeile care au descoperit mormântul gol duminica dimineața, tocmai ce îl văzuseră pe Isus pus în mormânt vineri seara. Multe lucruri se pot întâmpla într-o sâmbătă, dar probabil că nu ai uita un astfel de detaliu. De asemenea, dacă ar fi mers la mormântul greșit, consiliul evreiesc ar fi putut arăta trupul lui Isus din mormântul corect, oprind astfel orice zvon al învierii.

Alții au sugerat că Hristos Şi-ar fi înscenat moartea şi apoi a scăpat din mormânt. Acest argument este pur şi simplu absurd. Conform martorilor oculari, Hristos a fost bătut, torturat, crucificat şi străpuns. El a suferit vătămări interne, pierdere masivă de sânge, asfixiere şi I-a fost înfiptă o suliţă în inimă. Nu există nici un motiv pentru care am crede că Isus Hristos ar fi putut să supravieţuiască unei morţi contrafăcute de un asemenea fel, să stea într-un mormânt fără să primească îngrijiri medicale, fără apă şi mâncare, să fie capabil să îndepărteze o piatră masivă de pe mormânt, să scape neprins (sau fără a lăsa măcar o urmă de sânge), să convingă sute de martori că El a înviat din morţi, să fie în stare bună de sănătate şi apoi să dispară fără urmă. Romanii erau specializați în a omorî și cu siguranță nu le-ar fi scăpat acest detaliu.

2. Mărturia femeilor

În toate referinţele majore cu privire la înviere, femeile sunt citate ca fiind primii martori oculari. Trebuie să cunoști cultura vremii respective pentru a-ți da seama că acest lucru este nemaipomenit, femeile fiind privite fără respect și drepturi. Având în vedere acest fapt, este extrem de improbabil ca oricine ar fi vrut să promoveze o minciună în Iudeea secolului I să aleagă femeile ca fiind primii martori oculari. Să ne gândim la toţi bărbaţii care erau ucenici şi care au pretins că L-au văzut pe Isus înviat. Dacă ei minţeau şi învierea era un fals, atunci de ce ar fi ales ei martorii cei mai nepotriviţi şi cei mai de necrezut?

Mărturia femeilor era privită ca atât de lipsită de valoare încât ele nici măcar nu puteau apărea în calitate de martori la procesele evreieşti. Faptul că femeile au fost primii martori ai mormântului gol, este cel mai bine explicat prin realitatea că ele au fost cele care au descoperit mormântul gol. Aceasta arată că scriitorii Evangheliilor au înregistrat lucrurile exact cum s-au întâmplat, chiar dacă ar fi vrut ca lucrurile să fie diferite.

3. Convertirea lui Pavel și Iacov

Saul a fost un persecutor violent al creștinilor. Asta până ce Hristosul cel înviat i-a ieșit în cale în timp ce mergea spre Damasc, generând astfel o schimbare imediată şi radicală. Saul persecutorul creștinilor a devenit apărătorul creștinilor, luând și numele de Pavel. Ca mulţi alţi creştini timpurii, Pavel a suferit de sărăcie, persecuţie, bătăi, închisoare şi a sfârșit prin a fi decapitat pentru credința lui, conform tradiției.

Iacov a fost sceptic, însă nu atât de agresiv precum Pavel. Ce este extrem de interesant la el, este faptul că era fratele (vitreg, din moment ce Iosif nu era tatăl biologic al lui Isus) lui Isus și cu toate acestea, nu credea în el (Ioan 7:5). Ca şi Pavel, Iacov a fost gata să sufere şi să moară pentru mărturia lui¹, lucru ce atestă sinceritatea credinţei sale.

4. Martirii

Martirii? Ce argument mai e și acesta? De când e lumea, oamenii și-au dat viața pentru diverse idealuri.

Așa e, deși martiriul este remarcabil, nu este în mod necesar şi convingător. Ceea ce face ca martirii creştini timpuri să fie remarcabili, este că ei ştiau dacă ceea ce mărturiseau era adevărat sau nu. Ei ori au văzut că Isus Hristos a înviat, deci trăiește, ori nu l-au văzut, deci este mort. Acest lucru este extraordinar, dacă stăm să-i comparăm cu teroriștii din zilele noastre care se aruncă în aer, totul pentru a moșteni în veșnicie planete și femei.

Prima generaţie de creştini a fost extrem de persecutată, în special în urma incendierii Romei în anul 64 d.Hr, un foc pe care se presupune că l-a ordonat Nero pentru a face loc extinderii palatului său, dar pentru care i-a învinuit pe creştinii din Roma.

Nero şi-a luminat grădina folosind creştini pe care i-a ars de vii. În mod sigur cineva ar fi spus adevărul de frică, în fața unor astfel de suferinţe teribile. Realitatea este că, totuşi, nu există nicio înregistrare istorică privind nici măcar un singur creştin din acea perioadă care să fi renunţat la credinţa lui pentru a curma aceste suferinţe. Dimpotrivă, avem multiple dovezi privind disponibilitatea la suferinţă şi moartea sutelor de creştini care au fost martori oculari ai apariţiilor lui Hristos de după învierea Sa. Tertulian, unul din părinții bisericii spunea că ”sângele martirilor a fost sămânța creștinismului”¹.

Concluzie

Sper că argumentele de mai sus să te fi convins de veridicitatea învierii lui Isus sau cel puțin să fi stârnit în tine dorința de a face cercetări și mai amănunțite. De asemenea, așa cum ucenicii au fost transformați odată cu întâlnirea fizică cu Isus cel înviat, îmi doresc ca și tu să fii transformat de întâlnirea spirituală cu acel Isus care a murit pentru păcatele mele și ale tale, dar care apoi a înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu.

Surse:

1. Iosephus, Flavius: Antichități iudaice 20:9:1
2. Tertulian: Apologeticum 50

Relativizarea adevărului

Să știi care este cea mai bună religie constituie o adevărată provocare, având în vedere numărul mare de religii și confesiuni în secolul XXI. Putem spune ca toate religiile sunt bune, indiferent de câți și ce dumnezei au? Să ne imaginăm un doctor care tratează un pacient cu medicamente la întâmplare, în speranța că îl va însănătoși. Poți să-ți imaginezi rezultatul la care ar ajunge? Medicul nu abordează lucrurile în mod haotic, ci folosește anumite cunoștințe și metode învățate, care îl vor conduce la un rezultat final concret.

De ce am crede că în cazul religiei lucrurile ar sta diferit? De ce am crede că am putea aborda religia în mod neglijent și indisciplinat și totuși să ajungem la concluzii corecte? Din nefericire, mulți abordează astfel lucrurile și acesta este unul din motivele pentru care există atât de multe religii în lume.

Este un mit potrivit căruia toate religiile conduc către acelaşi Dumnezeu, că sunt mai multe cărări, care toate duc spre același vârf de munte. Să fie chiar așa? Pentru a ajunge la Dumnezeu nu sunt mai multe cărări, ci mai degrabă este un labirint cu un singur drum spre o singură ieșire.

Am putea spune ca religia cea mai bună este cea care te apropie de Dumnezeu și te face o persoana mai bună. Aceasta afirmație este parțial adevărată, dar este mai degrabă o consecință a unei religii adevărate. Trebuie să ne punem întrebarea: Cine este Dumnezeu? Cărui Dumnezeu ne rugăm?

Potrivit creștinismului, omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:27). Dar în zilele noastre, oamenii își crează un “Dumnezeu” după chipul și după asemănarea lor. Şi astfel, trebuie să descoperim cui trebuie să ne rugăm şi în ce mod. Astfel fiind spuse, să vedem care este cea mai bună modalitate de abordare.

Calea de rezolvare a problemei

Una din cele patru legi ale logicii este legea noncontradicției, care spune că “A nu poate fi în acelaşi timp nonA”. Aplicând acest principiu în dreptul religiilor, înseamnă că una din ele este adevărată, iar celelalte sunt false. Raţiunea şi logica pot fi folosite în scopul de a căuta care este religia adevărată.

În căutarea revelaţiei, multe religii înăbușe această dorinţă a omului prin diferite reguli și ritualuri. Unele religii nu sunt altceva decât o listă de reguli cu ce să faci și ce sa nu faci, pentru a intra în grațiile Divinității. Oare așa să fie? Dacă omul prin natura sa iubește, oare nu este Creatorul cel care a definit iubirea și își dorește asta în primul rând de la oameni?

O religie adevărată se bazează pe o relație cu Creatorul.

Dacă este să comparăm creștinismul cu două mari religii: iudaismul, islamismul, atunci vom observa că:

• Iudaismul și islamismul scot în evidență faptul că omul este păcătos şi că omul va trebui să facă ceva pentru a se împăca cu Dumnezeu. De aici se explică partea de ritualuri și de reguli.
• Creștinismul va spune că da, omul este păcătos și omul prin natura sa greșește, dar un Creator Atotcunoscător a știut de problema aceasta: faptul că omul va greşi și va păcătui. Astfel, cheia de rezolvare a problemei păcatului nu este la om, ci la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut primul pas către om, nu omul către Dumnezeu.

Mai mult, dacă creștinismul este adevărata religie, ea spune că lucrul acesta se întâmplă prin persoana lui Isus Hristos:

• “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
• “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).
• “Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9-10).
• “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Şi creștinismul are regulile și ritualurile sale, în funcție de confesiune. Dar spre deosebire de celelalte religii, iudaism şi islamism, există o mare diferență. Regulile și ritualurile sunt făcute ca recunoștință față de mântuirea pe care Dumnezeu a oferit-o, iar nu ca un efort pentru a obține mântuirea sau pentru a obține favoruri de la Dumnezeu. De exemplu, anumite reguli: să nu minți, să nu ucizi, să nu comiți adulter, sunt practicate de creștini cu scopul nu de a se îndreptăți și nici pentru a-și căpăta dreptul la mântuire. Păstrarea unor reguli sau îndeplinirea unor ritualuri sunt rezultatul unei relații cu Dumnezeu, un răspuns la dragostea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o deja şi mântuirea oferită prin Isus Hristos.

În creştinism și în Scriptură, Dumnezeu promite o relaţie personală şi faptul că El se va revela la orice persoană care Îl va căuta din toată inima: “Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:12-13).

O întrebare foarte bună și relevantă pentru societatea zilelor noastre, iar în același timp este și o întrebare folosită deseori ademenitor. De ce spun asta? Întrebarea include o afirmație cu condiția de adevăr, și anume că există oameni buni. Cu siguranță privind în jur putem descoperi numeroase acte de bunătate, oameni generoși, cu intenții bune sau amabili însă trebuie să recunoaștem că percepția sau cunoașterea noastră asupra acestor oameni este limitată pentru că nu petrecem întregul nostru timp alături de ei pentru a le putea surprinde întreaga viață iar în plus chiar dacă nu am găsi niciun cusur, lucru imposibil de altfel, totuși nu am avea acces la nivelul conștiinței lor pentru a putea vedea gândurile și motivațiile acestora.

Biblia însă Îl prezintă pe Dumnezeu ca o entitate omniscientă, care cunoaște toate aceste elemente care nouă ne lipsesc, iar percepția Lui asupra acestei evaluări este una absolut obiectivă și dreaptă. Astfel iată ce afirmă Dumnezeu despre oameni: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23) sau “pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Eclesiastul 7:20). Iată că privind din această direcție elementele întrebării se schimbă radical și descoperim că întrebarea este de fapt pusă greșit pentru că nu există oameni buni.

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Însă chiar în această poziție dezastruoasă, lipsită de speranță pentru întreaga umanitate, apare strălucind bunătatea lui Dumnezeu în scenă. Dumnezeu oferă antidotul!

Acesta fiind o decizie să ne întoarcem la Dumnezeu. Biblia numeşte acest lucru un act al „pocăinţei”. Când o persoană se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, nu este păcat prea mare, pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Dumnezeu a oferit o modalitate prin care să ierte păcatul, iar această modalitate este moartea lui Isus Hristos pe cruce. Dumnezeu oferă iertarea Sa şi viaţa veşnică oricărui om care crede în Isus. Cerul este un cadou fără plată, oferit oricui Îi va cere iertare lui Dumnezeu şi-L va ruga pe Isus să vină în viaţa lui, începând astfel o relație personală cu Dumnezeu. Dar dacă păcatele cuiva nu au fost iertate de Isus Hristos, Iadul devine locul plății lui.

În final, fără a fi catastrofist, dar provocant, vreau să te întreb respectuos: Dacă ai muri în această noapte ce s-ar întâmpla cu tine?

Deseori ne luptăm la nivelul gândurilor cu întrebări precum “Unde merg de aici?”, “E ceva mai departe?”, “Ce se întâmplă după ce mor?”. Toate acestea sunt întrebări pertinente și vorbesc despre o detașare de ignoranță și indiferență, iar tocmai de aceea vreau să te felicit.

Când vorbim despre acest subiect găsim o sumedenie de idei care se referă la ce se întâmplă după moarte. Unii spun că se termină totul și încetăm să mai existăm, alții că ne vom reîncarna sau că sufletele oamenilor merg într-un loc pentru a fi purificate ori că toți merg în rai și multe multe alte idei. Însă nici una dintre aceste idei nu sunt susținute de Biblie.

În schimb, citind Biblia descoperim că “oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Cei care în timpul vieții și-au pus credința în Isus Hristos, au păcatele iertate, au început o relație personală cu Dumnezeu și vor fi primiți în Rai pe baza plății făcute de Isus în locul lor. Toți ceilalți, care într-un fel sau altul L-au respins pe Dumnezeu și jertfa pentru păcate făcută de Isus pe cruce, vor petrece veșnicia într-un loc pentru care cuvântul cel mai comun este Iad.

Acum, vreau să te las cu patru adevăruri biblice despre Iad și anume:

1. Este real. Acesta nu este un termen inventat de biserică sau de cineva anume. Biblia vorbește despre Iad mai mult decât despre cer, iar realitatea acestui loc este foarte clară.
2. Este un loc înfricoșător. Biblia descrie Iadul ca “un loc de chin” (Luca 16:23), ca “un cuptor aprins” (Apocalipsa 19:20), un loc unde este “un foc mistuitor și niște flăcări veșnice” (Matei 18:8; 25:41; Marcu 9:43-48). Este un loc plin de suferință unde întâlnim “plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12; Luca 13:28) și în care nu este “nici zi sau noapte de odihnă” (Apocalipsa 14:11; 20:10). Un loc în care nu este nimic bun, niciun ajutor sau măcar vreo mângâiere.
3. Este un loc final. Toate drumurile după moarte sunt drumuri cu sens unic inclusiv cel spre Iad. Acesta nu se va termina niciodată, nu vei avea unde să mergi mai departe! Poți cuprinde cu mintea ta ce înseamnă asta?
4. Este o manifestare a dreptății. La urma urmei Iadul este alegerea voită a oamenilor prin iubirea față de păcat și respingerea lui Dumnezeu chiar dacă această alegere se manifestă prin judecata lui Dumnezeu. Nimeni nu îl va putea corupe pe Dumnezeu în acel moment să își schimbe decizia pentru că o astfel de decizie ar fi împotriva naturii Sale care include și dreptatea.

În realitatea acestor lucruri, vreau să te întreb: Tu unde vei merge după moarte?