Întemeietorul religiei

Creştinism

Pentru creştini, Isus (în ebraică Ieșua, născut în Betleemul din Iudeea) este întemeietorul religiei creştine şi este considerat a fi Mesia cel vestit de Scripturile iudaice. Viaţa lui Isus a fost consemnată atât în evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament, cât şi în alte manuscrise din vremea respectivă.

Maria, mama biologică a lui Isus, pe vremea când era logodită cu Iosif primeşte o înştiinţare din partea unui înger că va rămâne însărcinată de la Dumnezeu şi va naşte un fiu, care va împlini planul lui Dumnezeu de salvare a lumii.

Isus şi-a început lucrarea de predicare de la vârsta de 30 de ani, având 12 ucenici. În timpul acesta, Isus a vindecat mulţi oameni, a făcut exorcizări, a înviat morţii şi a demonstrat că are control asupra naturii. Toate aceste semne le-a făcut cu scopul de a demonstra că El era Mesia cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu.

La 33 de ani, el este condamnat la moarte prin răstignire pe cruce de către Pilat din Pont. El și-a purtat crucea în spate, până la dealul Golgota, unde i-au fost pironite mâinile şi picioarele, fiind răstignit pe o cruce, batjocorit de soldaţi şi de evrei. Chiar în momentele acestea dificile, Isus se roagă ca Dumnezeu să-i ierte, căci nu sunt conştienţi de ce fac.

Conform creştinilor, Isus a înviat a treia zi şi s-a arătat Mariei, mamei sale, Mariei Magdalena și ucenicilor. Timp de 40 de zile, s-a arătat unui număr mare de oameni (consemnați în Biblie, circa 500), unor ucenici care mergeau spre Emaus şi din nou, celor 12 ucenici. După 40 de zile, S-a înălţat la cer, spunând că tot în acelaşi mod în care pleacă, El va reveni.

Islamism

Pentru musulmani, Mahomed (în arabă Muḥammad, născut în anul 570 la Mecca și decedat în anul 632) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și ultimul profet al lui Dumnezeu.

Mahomed se căsătorește cu prima lui soţie, la vârsta de 25 de ani, ea având 40. După ce soţia sa moare, el se căsătoreşte cu încă nouă femei. Cunoscut ca fiind un om bun şi corect, acesta este atras de partea spirituală, petrecând mult timp în “retragere spirituală” în peşteri şi în alte locuri singuratice.

La vârsta de 40 de ani, în timp ce dormea, Mahomed primeşte o revelaţie din partea “îngerului Gavril”, care Îl pune să citească dintr-o carte. Mahomed refuză, dar îngerul insistă, apăsând cartea pe faţa lui, aproape sufocându-l. Cuvintele rostite îi rămân întipărite în minte, cuvinte pe care le va predica mai întâi familiei și mai apoi publicului larg. În timpul revelării Coranului, Mahomed avea deseori convulsii puternice, accese de febră şi răcirea trupului.

Dumnezeu este numit “Allah”, iar Mahomed învaţă că această carte, Coranul, este cuvântul perfect, autoritatea a revelaţiei lui Allah.

Cum poate fi un om mântuit?

Creştinism

Conform doctrinei creştine, Dumnezeu oferă mântuirea prin Isus Hristos. Moartea Sa pe cruce şi apoi învierea Sa oferă mântuirea tuturor celor care cred şi este un dar nemeritat. Conform Bibliei, un om este mântuit prin auzirea Evangheliei, vestea bună, prin credința în Isus și a jertfei Sale care îi acoperă toate păcatele. Desigur, credinţa sa este vizibilă prin faptul că are loc o schimbare, o transformare în viaţa sa. Credinţa este însoţită de fapte: morale, citirea Scripturii, mersul la biserică, practicarea dărniciei etc. dar acestea nu constituie baza mântuirii, ci sunt o consecinţă a credinţei.

Islamism

La baza credinţei, musulmanii au cei cinci stâlpi:

• Mărturisirea de credință: Pentru a valida credinţa unui musulman este nevoie ca el să afirme declaraţia sa de credinţă: „Este un singur Dumnezeu adevărat (Allah) și Mahomed este Mesagerul (Profetul) lui Dumnezeu”.
• Rugăciunea: În fiecare zi un musulman se roagă de cinci ori.
• Dărnicia: Un musulman practică dărnicia pentru săraci.
• Postul: Pe lângă postul ocazional, toți musulmanii trebuie să postească în timpul sărbătorii Ramadanului (luna a noua în calendarul islamic).
• Pelerinajul la Mecca: Acest pelerinaj trebuie făcut cel puțin o dată în timpul vieții (în timpul lunii a douăsprezecea din calendarul islamic).

Deoarece la musulmani, mântuirea se câştigă prin fapte bune şi ascultarea de Coran, aceste cinci dogme sunt luate în serios, iar mântuirea este condiţionată de aceste practici.

Concluzii

Conflictele de opinii dintre islamism şi creştinism se evidenţiază în primul rând legat de persoana lui Isus şi Mahomed. Creştinii susţin că Isus a fost fără de păcat, în timp ce Mahomed a avut păcate. Isus a murit şi a înviat, în timp ce Mahomed a murit şi trupul său a fost aşezat în mormânt, la Medina.

Creştinii susţin că Isus a murit pe cruce, în timp ce musulmanii susţin fie că Isus a leşinat pe cruce, iar Iosif şi Nicodim l-au dat jos de pe cruce, la insistenţele nevestei lui Pilat, fie că a fost altcineva pe cruce, cineva care avea chipul lui Isus, susținând astfel teoria substituției.. Pentru musulmani, a fi Dumnezeu şi a muri pe cruce este considerat o blasfemie și o înjosire.

Creştinii consideră că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, în timp ce musulmanii îl consideră un mare profet.

În creştinism, Isus a fost cel care a plătit preţul pentru păcatele noastre, în timp ce în islam, omul trebuie să-şi câştige dreptul de a fi mântuit, prin fapte bune, fiind un musulman devotat.

Musulmanii nu trebuie să pună la îndoială autenticitatea Coranului şi dacă o fac, trebuie să-şi ceară iertare. Musulmanii sunt încurajaţi mai degrabă să înveţe pe de rost pasaje din Coran, în limba arabă, decât să înţeleagă sau să studieze cuvântul.

Musulmanii învaţă că trebuie să se roage lui Mahomed şi să ceară pacea peste el. În cartea sa “Căutându-L pe Allah, L-am gasit pe Isus”, autorul notează: “De ce în rugăciune mă adresez lui Mahomed? Doar el nu poate să mă audă. Este mort! Nu ar trebui să mă rog vreunui om, fie el chiar profetul. Şi de ce invoc pacea asupra lui? Nu sunt eu mijlocitorul său”. Scriitorul adaugă: “Nu ai fi putut să-i dăruieşti tu [Allah] siguranţa şi pacea? Dacă el, profetul, nu poate avea siguranţă şi pace, ce nădejde îmi mai rămâne mie?”

În mod clar, islamul și creștinismul nu pot fi simultan adevărate. În acest articol am expus câteva idei despre diferenţele dintre cele două religii, iar din acest moment, cititorul are datoria să decidă care este religia adevărată.

Deseori ne luptăm la nivelul gândurilor cu întrebări precum “Unde merg de aici?”, “E ceva mai departe?”, “Ce se întâmplă după ce mor?”. Toate acestea sunt întrebări pertinente și vorbesc despre o detașare de ignoranță și indiferență, iar tocmai de aceea vreau să te felicit.

Când vorbim despre acest subiect găsim o sumedenie de idei care se referă la ce se întâmplă după moarte. Unii spun că se termină totul și încetăm să mai existăm, alții că ne vom reîncarna sau că sufletele oamenilor merg într-un loc pentru a fi purificate ori că toți merg în rai și multe multe alte idei. Însă nici una dintre aceste idei nu sunt susținute de Biblie.

În schimb, citind Biblia descoperim că “oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Cei care în timpul vieții și-au pus credința în Isus Hristos, au păcatele iertate, au început o relație personală cu Dumnezeu și vor fi primiți în Rai pe baza plății făcute de Isus în locul lor. Toți ceilalți, care într-un fel sau altul L-au respins pe Dumnezeu și jertfa pentru păcate făcută de Isus pe cruce, vor petrece veșnicia într-un loc pentru care cuvântul cel mai comun este Iad.

Acum, vreau să te las cu patru adevăruri biblice despre Iad și anume:

1. Este real. Acesta nu este un termen inventat de biserică sau de cineva anume. Biblia vorbește despre Iad mai mult decât despre cer, iar realitatea acestui loc este foarte clară.
2. Este un loc înfricoșător. Biblia descrie Iadul ca “un loc de chin” (Luca 16:23), ca “un cuptor aprins” (Apocalipsa 19:20), un loc unde este “un foc mistuitor și niște flăcări veșnice” (Matei 18:8; 25:41; Marcu 9:43-48). Este un loc plin de suferință unde întâlnim “plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12; Luca 13:28) și în care nu este “nici zi sau noapte de odihnă” (Apocalipsa 14:11; 20:10). Un loc în care nu este nimic bun, niciun ajutor sau măcar vreo mângâiere.
3. Este un loc final. Toate drumurile după moarte sunt drumuri cu sens unic inclusiv cel spre Iad. Acesta nu se va termina niciodată, nu vei avea unde să mergi mai departe! Poți cuprinde cu mintea ta ce înseamnă asta?
4. Este o manifestare a dreptății. La urma urmei Iadul este alegerea voită a oamenilor prin iubirea față de păcat și respingerea lui Dumnezeu chiar dacă această alegere se manifestă prin judecata lui Dumnezeu. Nimeni nu îl va putea corupe pe Dumnezeu în acel moment să își schimbe decizia pentru că o astfel de decizie ar fi împotriva naturii Sale care include și dreptatea.

În realitatea acestor lucruri, vreau să te întreb: Tu unde vei merge după moarte?

Dumnezeul din Noul Testament este același cu Cel din Vechiul Testament.

Primul exemplu clar este faptul că de-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu este declarat ca fiind “un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie” (Exodul 34:6; Numeri 14:18; Deuteronom 4:31; Neemia 9:17; Psalmi 108:4; Psalmi 145:8; Ioel 2:13). Pe când în Noul Testament, bunătatea și mila lui Dumnezeu sunt manifestate chiar mai mult prin faptul că “atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16).

Al doilea exemplu citind Vechiul Testament. Poate că ți-ai pus deja întrebarea: “De ce a ordonat Dumnezeu în Vechiul Testament să fie omorât poporul canaanit?”. Sau “De ce distrugea Dumnezeu anumite națiuni?”. Oare mai vorbim de același Dumnezeu în Noul Testament? Ei bine, în conformitate cu textul biblic, Dumnezeu a fost dispus să aștepte distrugerea lor din cauza faptului că “nelegiuirea poporului amorit nu este încă deplină” (Geneza 15:16). Pe vremea lui Avraam, nu ajunsese încă timpul pentru canaaniți ca să fie judecați. Însă Sodoma și Gomora au fost gata pentru a fi judecate. Nici măcar 10 oameni nu au fost buni, ceea ce a dus la distrugerea lor (Geneza 18-19). Chiar mai devreme de atât, în timpul lui Noe, oamenii au atins de asemenea depravare morală (Geneza 6:11-13). În ciuda celor 120 de ani de avertizare dați de Dumnezeu prin Noe, nimeni în afară de membrii familiei lui n-au ascultat. Toți contemporanii lui au fost gata de judecată. Însă pentru poporul canaanit, vremea judecății a fost doar după ce poporul Israel a ieșit de sub robia egipteană și trebuiau să meargă să locuiască în Canaan. Oare au fost canaaniții singurii pe care Dumnezeu a decis să îi distrugă? Nu, Dumnezeu a amenințat frecvent diferite națiuni că le va distruge când treceau un anumit prag al imoralității. De exemplu: în Amos 1-2, Dumnezeu promite că va trimite “foc din cer” asupra poporului Israel din cauza modului de viață păcătos pe care îl aveau.

Uneori Dumnezeu pur și simplu renunță la unele națiuni, orașe sau indivizi atunci când au trecut un punct de imoralitate din care nu se mai pot întoarce. Judecata – fie directă, fie indirectă – este ultimul recurs.

După cum putem vedea în Levitic 18, canaaniții au comis adulter, acte de homosexualitate și chiar sacrificau copiii. Aceste lucruri erau chiar un mod de viață a canaaniților. Nu e de mirare de că Dumnezeu nu a vrut ca poporul Israel să se asocieze cu ei și astfel să o ia pe o cale greșită, și să se îndepărteze de El. Evidențele de corupție morală profundă erau din abundență. Dumnezeu i-a considerat gata de judecata divină.

Judecata divină severă nu a fost doar pentru cei din Vechiul Testament. Judecata lui Dumnezeu va veni peste toți care aleg să trăiască conform dorințelor și gândirii lor păcătoase.

Al treilea exemplu este cum în Vechiul Testament Îl vedem pe Dumnezeu că relaționează cu poporul Israel la fel cum relaționează un tată cu propriul său copil. Când poporul Israel păcătuia în mod deliberat față de Dumnezeu și începea să slujească altor dumnezei, Dumnezeu îi disciplina. Cu toate astea, de fiecare dată când lor le părea rău de păcate, El îi ierta. Acest lucru este foarte asemănător cu modul în care Dumnezeu relaționează cu oamenii din Noul Testament. În Evrei 12:6 scrie că “Domnul disciplinează pe cine îl iubește…”.

Să ne gândim un pic la relația dintre părinte și copil. Disciplina are un rol foarte important în educația copilului, deși acesta o percepe uneori, sau de cele mai multe ori, ca pe ceva rău. Disciplina nu este rea, ci ajută copilul în a distinge binele de rău. De exemplu, copilul X lovește pe copilul Y crezând că e un lucru amuzant. Părintele trebuie să îi explice copilului că a lovi pe cineva este un lucru rău. Dacă acel copilul continuă să facă gestul, părintele trebuie să-și disciplineze copilul prin diferite metode. Astfel copilul va înțelege care sunt consecințele acestui gest.

Dacă nu te-au convins aceste exemple, ce-ar fi să deschizi Biblia și să compari Dumnezeul din Vechiul Testament cu cel din Noul Testament?

Una din cele mai grele întrebări când vine vorba despre apărarea credinţei creştine este problema răului: Cum poate un Dumnezeu iubitor să nu intervină în lumea, pe care El a creat-o, atunci când există suferinţă?

Sunt mai multe tipuri de suferinţe:

• suferinţa celor inocenţi.
• suferinţa omului de rând.
• suferința rezultată de pe urma dezastrelor naturale.

În următoarele paragrafe vom încerca să dăm un răspuns la această întrebare și să vedem ce are de spus Scriptura cu privire la cele trei categorii enumerate.

Există în natura umană încercarea de a găsi o corelație între un comportament rău care aduce consecințe rele și invers, un comportament bun, care atrage binecuvântări.

• Această mentalitate era răspândită și pe vremea domnului Isus, când ucenicii au întâlnit un om orb din naștere și L-au întrebat că cine a păcătuit, el sau părinții lui. Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Ucenicii au făcut niște greșeli des întâlnite, acelea de a presupune că cei inocenți nu vor suferi niciodată și de a încerca să găsească cauza suferinței, fie la el sau la părinții lui. Isus răspunde că orbirea nu a fost un rezultat al păcatelor acestui om, ci faptul că Dumnezeu avea un scop mai înalt pentru suferința sa.
• Un alt episod îl surprinde pe Isus dând o explicație cu privire la moartea unor tineri nevinovați: “Acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:4-5). În acest caz, Isus a negat, din nou, ideea că tragedia și suferința sunt rezultatul păcatului personal. Isus a subliniat faptul că trăim într-o lume plină de păcat și de efectele sale. Prin urmare, toți oamenii sunt chemați la o viață de pocăință.
• O parte din catastrofele naturale se datorează acțiunilor greșite ale oamenilor: defrișări ale pădurilor, expunerea prin construirea unor locuințe în zone cu risc seismic sau de inundații etc. Astfel, Dumnezeu nu trebuie învinovățit pentru alegerile greșite ale oamenilor. Asta este valabil și în cazul bolilor, când omul alege în mod deliberat să consume anumite alimente nesănătoase, sucuri, fast-food etc. În același timp, profețiile biblice arată că în zilele din urmă vor avea loc dezastre naturale: “pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Matei 24:7). Ca urmare a intrării păcatului în lume, întreaga natură suferă și așteaptă să fie restaurată.

Astfel, toată lumea suferă, indiferent dacă suferința poate fi sau nu legată de un păcat personal specific, indusă sau nu de acțiunile noastre. Și atunci de ce îngăduie Dumnezeu suferința?

În cartea sa “De ce există suferinţă?“, autorul Ravi Zacharias spune că: “Dacă vrei să trăieşti viaţa pe deplin, suferinţa este necesară. Este imposibil să trăieşti o viaţă completă fără suferinţă”.

Furtunile din viața noastră sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne atrage mai aproape de El, de a ne modela și de a ne șlefui caracterul. Cu alte cuvinte, suferinţa e alarma lui Dumnezeu. Scriitorul C.S.Lewis spunea: “Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţă, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezeşte o lume surdă“.

Cel mai remarcabil exemplu al unei persoane care a suferit, deși era nevinovată, a fost însuși Isus Hristos. Atunci când el a luat chip de om, s-a făcut deopotrivă părtaș firii omenești și a cunoscut durerea și suferința. Isus a plâns, a fost ispitit, a fost disprețuit, prigonit de oameni și a îndurat una din cele mai mari torturi – moartea pe cruce. Profetul Isaia a profețit despre suferințele domnului Isus: “Disprețuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferința, era aşa de disprețuit că îți întorceai fața de la El”. Prin faptul că însuși Dumnezeu a suferit, El înțelege cel mai bine situația noastră umană și promite că dacă ne vom încrede în El, El va fi cu noi: “Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”. (1 Petru 5:7).

Astfel, în momente de disperare și întristare învățăm cele mai valoroase lecții:

• Să ne îndepărtăm ochii de la această lume, de la eul nostru și să începem să căutăm sensul existenței noastre.
• Prin rugăciune, Dumnezeu ne asigură că va da alinare inimii noastre conform promisiunilor sale numeroase din Scriptură: “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
• Să învățăm să îi ajutăm pe alții care se confruntă cu suferința: “pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:4).
• Autenticitatea credinței va determina modul în care noi răspundem la încercările prin care trecem. Un credincios aflat în suferință poate nu va înțelege rostul acesteia, dar va alege să se încreadă în continuare în suveranitatea lui Dumnezeu, știind ca El este în control.
• Să ne maturizăm și alegem să facem binele, indiferent de consecințe. Apostolii și martirii, deși au făcut ce este plăcut înaintea Domnului, nu și-au primit răsplata imediată de la oameni, nu au fost apreciați de cei contemporani lor.

Suferinţa cu care te confrunți în viaţă are doua direcţii: fie te îndepărtează, fie te apropie de Dumnezeu.

În primul caz, suferința te face să te retragi “în peşteră”, involuntar trăind în neiertare nu vei ierta oamenii care ți-au provocat suferința sau nu-L vei ierta pe Dumnezeu și aşteptările pe care le-ai avut de la El. În al doilea caz, poți accepta ce ți s-a întâmplat, alegând să faci din rana ta pansament pentru alţii şi să îi ajuți pe cei care vor trece prin situaţii de suferinţă similare. Suferinţa privită din perspectiva lui Dumnezeu are rolul de a ne transforma, de a ne modela şi de a face din noi perle preţioase. Tu ce alegi să faci din suferinţa ta?