De ce atunci când trecem prin suferință pare că cerul s-a închis și Dumnezeu ne-a abandonat? Poate tu, cel care citești acest articol, ești o persoană care crezi în existența lui Dumnezeu, care este la cârma Universului. Poate ești un creștin practicant, care și-a dat interesul să-i fie pe plac lui Dumnezeu, iar acum treci prin momente grele.

Suferința este o stare pe care nimeni nu-și dorește să o experimenteze. Când suntem mici, visăm cu ochii larg deschiși la o viață frumoasă, plină de fericire, asemănătoare basmelor pe care le citim. O dată ce ajungem adulți, ne dăm seama că viața e grea, nedreaptă, plină de lipsuri și suferință. Și apoi încercăm să aflăm răspunsuri. Ne dăm seama că toți oamenii trec prin suferință. Și cei credincioși și cei necredincioși. 

În momentele de grea încercare, durerea este atât de profundă, încât simțim că Dumnezeu ne-a abandonat. Lucrul acesta se întâmplă deoarece analizăm lucrurile din perspectiva inimii și a emoțiilor. 

Astfel, dacă suntem fericiți, sănătoși și dorințele ni se împlinesc, credem că Dumnezeu este de partea noastră. Iar atunci când avem o problemă de sănătate, o neîmplinire, un eșec, credem că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi.

Poate experimentăm și din partea oamenilor neînțelegere pentru situația noastră. Atunci, ne vom simți abandonați de familie sau prieteni. Și în consecință ne vom simți triști, singuri, neînțeleși. Sau poate suntem în cazul fericit, în care cei dragi ne oferă sprijinul lor emoțional, dar problema pe care o avem nu este de competența lor de rezolvat. Și atunci ne simțim limitați.

Practic, în toate aceste situațiile, confundăm sentimentele proprii cu absența sau prezența lui Dumnezeu, prin prisma evenimentelor ce le experimentăm. 

Acum că am identificat cauzele pentru care ne simțim singuri, trebuie să vedem ce soluții oferă Scriptura. Pentru a ști cum să gestionăm emoțiile negative care ne copleșesc, trebuie să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. Caracterul Său este revelat în Biblie și ni se zice că este neschimbător. 

Astfel, trebuie să știm că indiferent de circumstanțe, Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu declară că o mamă își poate uita copilul, dar El, în calitate de Tată al nostru, nu ne va uita niciodată (Isaia 49:15).

Prin cele mai dificile porțiuni pe care le traversăm, Dumnezeu a promis că va fi cu noi. (Psalm 46:1, Psalm 23:4, Psalm 34:18; Isaia 41:13). Chiar dacă fizic nu-L putem vedea sau în inimă nu-L putem simți, trebuie să-L credem pe baza Scripturii.

Nu în ultimul rând, El ține cont de rugăciunile noastre (Psalm 22:24, Psalm 34:17, Psalm 55:17, Psalm 65:2, Psalmi 91:15, Luca 11:9, Matei 21:22) și vrea să ne ofere mângâiere, putere și entuziasm (Psalm 94:19, Isaia 40:29-31).

Încercările din viață pot fi privite sub forma unor examene pentru dezvoltarea noastră interioară. Atunci când simțim că Dumnezeu e absent, trebuie să ne gândim că orice profesor în timpul examenului, tace. Atunci punem în practică tot ce știm teoretic. Și în funcție de noi, trecem sau nu acel examen.

Ca o concluzie, chiar dacă suferința prin care treci este grea și tristețea este pe măsură, un sfat ar fi să înlocuiești gândurile de deznădejde cu promisiunile lui Dumnezeu. Adică să pui rațiunea mai presus de sentimente. Ai încredere că Dumnezeu te-a creat cu un scop, te iubește și este alături de tine!

Întemeietorul religiei

Creştinism

Pentru creştini, Isus (în ebraică Ieșua, născut în Betleemul din Iudeea) este întemeietorul religiei creştine şi este considerat a fi Mesia cel vestit de Scripturile iudaice. Viaţa lui Isus a fost consemnată atât în evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament, cât şi în alte manuscrise din vremea respectivă.

Maria, mama biologică a lui Isus, pe vremea când era logodită cu Iosif primeşte o înştiinţare din partea unui înger că va rămâne însărcinată de la Dumnezeu şi va naşte un fiu, care va împlini planul lui Dumnezeu de salvare a lumii.

Isus şi-a început lucrarea de predicare de la vârsta de 30 de ani, având 12 ucenici. În timpul acesta, Isus a vindecat mulţi oameni, a făcut exorcizări, a înviat morţii şi a demonstrat că are control asupra naturii. Toate aceste semne le-a făcut cu scopul de a demonstra că El era Mesia cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu.

La 33 de ani, el este condamnat la moarte prin răstignire pe cruce de către Pilat din Pont. El și-a purtat crucea în spate, până la dealul Golgota, unde i-au fost pironite mâinile şi picioarele, fiind răstignit pe o cruce, batjocorit de soldaţi şi de evrei. Chiar în momentele acestea dificile, Isus se roagă ca Dumnezeu să-i ierte, căci nu sunt conştienţi de ce fac.

Conform creştinilor, Isus a înviat a treia zi şi s-a arătat Mariei, mamei sale, Mariei Magdalena și ucenicilor. Timp de 40 de zile, s-a arătat unui număr mare de oameni (consemnați în Biblie, circa 500), unor ucenici care mergeau spre Emaus şi din nou, celor 12 ucenici. După 40 de zile, S-a înălţat la cer, spunând că tot în acelaşi mod în care pleacă, El va reveni.

Islamism

Pentru musulmani, Mahomed (în arabă Muḥammad, născut în anul 570 la Mecca și decedat în anul 632) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și ultimul profet al lui Dumnezeu.

Mahomed se căsătorește cu prima lui soţie, la vârsta de 25 de ani, ea având 40. După ce soţia sa moare, el se căsătoreşte cu încă nouă femei. Cunoscut ca fiind un om bun şi corect, acesta este atras de partea spirituală, petrecând mult timp în “retragere spirituală” în peşteri şi în alte locuri singuratice.

La vârsta de 40 de ani, în timp ce dormea, Mahomed primeşte o revelaţie din partea “îngerului Gavril”, care Îl pune să citească dintr-o carte. Mahomed refuză, dar îngerul insistă, apăsând cartea pe faţa lui, aproape sufocându-l. Cuvintele rostite îi rămân întipărite în minte, cuvinte pe care le va predica mai întâi familiei și mai apoi publicului larg. În timpul revelării Coranului, Mahomed avea deseori convulsii puternice, accese de febră şi răcirea trupului.

Dumnezeu este numit “Allah”, iar Mahomed învaţă că această carte, Coranul, este cuvântul perfect, autoritatea a revelaţiei lui Allah.

Cum poate fi un om mântuit?

Creştinism

Conform doctrinei creştine, Dumnezeu oferă mântuirea prin Isus Hristos. Moartea Sa pe cruce şi apoi învierea Sa oferă mântuirea tuturor celor care cred şi este un dar nemeritat. Conform Bibliei, un om este mântuit prin auzirea Evangheliei, vestea bună, prin credința în Isus și a jertfei Sale care îi acoperă toate păcatele. Desigur, credinţa sa este vizibilă prin faptul că are loc o schimbare, o transformare în viaţa sa. Credinţa este însoţită de fapte: morale, citirea Scripturii, mersul la biserică, practicarea dărniciei etc. dar acestea nu constituie baza mântuirii, ci sunt o consecinţă a credinţei.

Islamism

La baza credinţei, musulmanii au cei cinci stâlpi:

• Mărturisirea de credință: Pentru a valida credinţa unui musulman este nevoie ca el să afirme declaraţia sa de credinţă: „Este un singur Dumnezeu adevărat (Allah) și Mahomed este Mesagerul (Profetul) lui Dumnezeu”.
• Rugăciunea: În fiecare zi un musulman se roagă de cinci ori.
• Dărnicia: Un musulman practică dărnicia pentru săraci.
• Postul: Pe lângă postul ocazional, toți musulmanii trebuie să postească în timpul sărbătorii Ramadanului (luna a noua în calendarul islamic).
• Pelerinajul la Mecca: Acest pelerinaj trebuie făcut cel puțin o dată în timpul vieții (în timpul lunii a douăsprezecea din calendarul islamic).

Deoarece la musulmani, mântuirea se câştigă prin fapte bune şi ascultarea de Coran, aceste cinci dogme sunt luate în serios, iar mântuirea este condiţionată de aceste practici.

Concluzii

Conflictele de opinii dintre islamism şi creştinism se evidenţiază în primul rând legat de persoana lui Isus şi Mahomed. Creştinii susţin că Isus a fost fără de păcat, în timp ce Mahomed a avut păcate. Isus a murit şi a înviat, în timp ce Mahomed a murit şi trupul său a fost aşezat în mormânt, la Medina.

Creştinii susţin că Isus a murit pe cruce, în timp ce musulmanii susţin fie că Isus a leşinat pe cruce, iar Iosif şi Nicodim l-au dat jos de pe cruce, la insistenţele nevestei lui Pilat, fie că a fost altcineva pe cruce, cineva care avea chipul lui Isus, susținând astfel teoria substituției.. Pentru musulmani, a fi Dumnezeu şi a muri pe cruce este considerat o blasfemie și o înjosire.

Creştinii consideră că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, în timp ce musulmanii îl consideră un mare profet.

În creştinism, Isus a fost cel care a plătit preţul pentru păcatele noastre, în timp ce în islam, omul trebuie să-şi câştige dreptul de a fi mântuit, prin fapte bune, fiind un musulman devotat.

Musulmanii nu trebuie să pună la îndoială autenticitatea Coranului şi dacă o fac, trebuie să-şi ceară iertare. Musulmanii sunt încurajaţi mai degrabă să înveţe pe de rost pasaje din Coran, în limba arabă, decât să înţeleagă sau să studieze cuvântul.

Musulmanii învaţă că trebuie să se roage lui Mahomed şi să ceară pacea peste el. În cartea sa “Căutându-L pe Allah, L-am gasit pe Isus”, autorul notează: “De ce în rugăciune mă adresez lui Mahomed? Doar el nu poate să mă audă. Este mort! Nu ar trebui să mă rog vreunui om, fie el chiar profetul. Şi de ce invoc pacea asupra lui? Nu sunt eu mijlocitorul său”. Scriitorul adaugă: “Nu ai fi putut să-i dăruieşti tu [Allah] siguranţa şi pacea? Dacă el, profetul, nu poate avea siguranţă şi pace, ce nădejde îmi mai rămâne mie?”

În mod clar, islamul și creștinismul nu pot fi simultan adevărate. În acest articol am expus câteva idei despre diferenţele dintre cele două religii, iar din acest moment, cititorul are datoria să decidă care este religia adevărată.

Dă-mi voie, te rog, să îți tulbur puțin definiția “bisericii”. Poate te-ai intersectat cu diferite biserici sau poate doar le-ai văzut din exterior și poate te-ai gândit că biserica e pentru cei fără păcat, “pentru acei oameni”, acea categorie de sfinți din care tu bineînțeles că nu faci parte. Cu bucurie îți spun că nu este deloc așa.

Isus a venit să-i mântuiască pe cei pierduți. “Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). De asemenea, Biblia spune că nu există om fără de păcat. “Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Și atunci cu ce ar trebui să umplem bisericile dacă nu cu noi, păcătoșii?

Iar tu, cel care întrebi, dacă ești undeva în afara bisericii, te invit și pe tine cu restul păcătoșilor. Da, și tu ești unul dintre noi și asta nu e ceva rău. Suntem păcătoși salvați și răscumpărați.

Isus a venit pentru cei ca tine și ca mine. El nu i-a căutat niciodată pe cei perfecți, fără cusur. A vrut imperfecțiunile noastre. Și știi cum se numește asta? Har. Ceva ce nu merităm și totuși primim. Iertare. Că de păcat, toți am fost atinși. Ne-am născut în păcat. Iar iertarea… o primim, în momentul în care venim la El. 

Iar biserica? E cel mai potrivit loc pentru păcătoși. Isus stătea la masă cu vameșii, păcătoșii și curvarii, iar oamenii “cei mai de sus ” din vremea aceea, oameni care se vedeau fără păcate, cârteau și spuneau că Isus face ceea ce e greșit, stă la masă cu niște păcătoși.

Știi ce le-a răspuns Isus? “Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2:17)

Ca să ai parte de doctor, trebuie să fii bolnav. Și ești! Oricât de multe fapte bune ai face tu. Ești păcătos și sunt păcătoasă, iar Isus vrea să stea la masă cu cei ca noi. Ce onoare!