O întrebare bună, dar o întrebare cu multe răspunsuri. Presupun că atunci când te gândești la numărul mare de biserici, îți vin în minte două aspecte: numărul substanțial de denominații creștine și numărul mare de clădiri. Unele biserici sunt născute din motivații Biblice, sănătoase și benefice societății şi în special credincioșilor, în timp ce altele sunt născute din dorințe egoiste, având un efect dăunător atât asupra comunităților locale, cât și asupra credincioșilor. Sunt convins că sunt și alte motive în afara celor menționate mai jos, însă majoritatea se încadrează în cel puțin una din următoarele 5 categorii:

1. Evanghelizare + înființare de biserici 

Mandatul credincioșilor a fost întotdeauna (și încă este) acela de a duce Evanghelia (vestea bună despre persoana lui Isus Hristos și lucrarea Sa de mântuire) până la marginile pământului. Ucenicii au început acest process încă din timpul vieții lui Isus și au căutat să vestească Evanghelia chiar cu prețul vieții. În ciuda persecuției din primele secole, numărul credincioșilor creștea nespus de mult și astfel, se formau noi comunități de creștini. La început, aceste comunități erau alcătuite din iudei care Îl recunoșteau pe Isus ca fiind Mesia cel promis în profeții. Așadar, locașurile de închinare (la început în case sau sinagogi) au apărut din necesitatea credincioșilor de a se strânge laolaltă pentru a se închina Creatorului și pentru a comemora moartea și învierea lui Hristos. Și astăzi se formează noi biserici și se construiesc clădiri pentru a facilita crearea unui loc în care Cuvântul Lui Dumnezeu sa fie proclamat, pentru ca oamenii să cunoască bucuria mântuirii și a vieții schimbate.

2. Expansiune globală și culturală 

Ucenicii nu au rămas doar în Palestina. Au trecut dincolo de zonele în care mergeau de obicei și au predicat Evanghelia neamurilor, adică altor naționalități (greci, etiopieni, romani, etc), împlinind profeția făcută de Dumnezeu lui Avraam (Geneza 26:4) și anume că din Israel va ieși Cineva care va fi o binecuvântare pentru tot pământul. Evident, aceşti credincioși se întâlneau în comunități puțin diferite de cele evreiești, întrucât aveau elemente specifice culturii lor. Astfel, am ajuns nu la o separare, ci la o expansiune a Evangheliei și a comunităților creștine din punct de vedere teritorial și cultural. În ziua de azi, unii oameni observă diferențele culturale ale acestor adunări și le etichetează ca fiind diferite, deși ele au un crez de bază comun.

3. Schisme și reforme

Cu trecerea timpului, statul a început să își exercite tot mai mult autoritatea asupra bisericii (ca întreg). Astfel, trebuie să recunoaștem că, din păcate, unii credincioși (printre care și “lideri spirituali”) au abandonat misiunea apostolică de a duce Vestea Bună mai departe, și au înlocuit-o cu o dorință de putere, o dorință de câștig material sau cu alte interese personale. Acest lucru a adus, în mod inevitabil, la rupturi, cele mai cunoscute fiind Marea Schismă (din anul 1054) şi Reforma lui Martin Luther (1517 AD). Mulți martiri s-au “luptat”, de-a lungul anilor ca Biblia să ajungă în mâinile credincioșilor. Asta a dus, bineînțeles, la formarea unor noi comunități prin separarea unora de bisericile ce voiau ca Scriptura să fie doar la îndemâna clericilor.

4. Neînțelegeri doctrinare

Totuși, nu toate schismele au avut la bază elemente negative precum câteva dintre cele menționate mai sus. Unele s-au produs și datorită diferențelor doctrinare și de interpretare a Sfintei Scripturi. Unele diferențe doctrinare sunt destul de mici, aproape insesizabile, în timp ce altele sunt destul de mari și am putea spune ireconciliabile din punct de vedere bisericesc. Unele se datorează diferențelor de interpretare a anumitor pasaje biblice, altele se datorează accentului pus pe tradiție. Câteva exemple găsim în: doctrina despre persoana Domnului Isus, doctrina mântuirii, doctrina botezului, împărtășania, doctrina închinării aduse Maicii Domnului, sfinților apostoli și îngerilor. Pe lângă cele menționate, ar mai fi o subcategorie atribuită adesea neînțelegerilor doctrinare, și anume cea a ereziilor. Dacă primele diferențe dogmatice fac referire la acele diferențe care separă un cult creștin de altul (fundația fiind aceeași), ereziile separă un cult creștin de un cult care s-a desprins din creștinism, care se autoproclama ca fiind creștin, dar care neagă adevărurile esențiale ale creștinismului (e.g. Martorii lui Iehova, Mormonii, etc.).

5. Tranziție culturală 

Începând cu perioada iluminismului și revoluția industrială, lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, astfel că anumite stiluri artistice (în materie de muzică, pictură, arhitectură, etc.) au început sa fie adoptate atât în clădirile bisericilor, cât și în întâlnirile bisericești. Unele au fost primite cu căldură, altele au fost respinse. Unii le-au considerat benefice pentru vestirea Evangheliei, alții au considerat că metodele moderne dezvoltate în artă sau comunicare, nu pot, și nu trebuie să fie îmbinate cu închinarea duhovnicească. Ca urmare, unele biserici s-au separat formând congregații care, cel puțin la prima vedere arată destul de diferit, deși crezul esențial ar putea fi identic.

După cum se poate observa, există multe motive care încearcă să justifice numărul mare de biserici. Unele diferențe sunt benefice întrucât ne încurajează la studiu profund în căutarea adevărului. Totuși, ca și creștini, așteptăm cu nerăbdare acel moment în care, toți cei ce ne-am pus încrederea în Hristos, vom fi în unitate perfectă pentru că vom cunoaște toate lucrurile care azi ne separă. Până atunci, deși ne închinăm în clădiri diferite, conduse după principii diferite, continuăm să zidim unitatea dintre noi împlinind porunca Mântuitorului nostru: “Iubiți-vă unii pe alții, cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34-35).

Dacă ești în căutarea unei biserici,  îți recomand să te uiți la acele biserici care prețuiesc Biblia, și o fac non-negociabilă. De asemenea, îți recomand să parcurgi articolul ‘Cum să-mi aleg o biserică?‘.

Învierea lui Isus este un eveniment istoric clar definit în spațiu și timp, sau este doar un mit, un fel de Phoenix renăscut din cenușă? În timp ce nu a fost niciun martor efectiv al învierii, există înregistrări istorice (și biblice) care afirmă că au fost oameni care s-au întâlnit cu Isus cel înviat și că viețile lor au fost profund transformate ulterior.

Descoperirile arheologice din ultimul secol confirmă din ce în ce mai mult acuratețea istorică a Bibliei. De asemenea, avem scrierile din afara Bibliei care confirmă (vezi un alt articol aici) existența, moartea și impactul pe care Isus l-a avut în lumea aceasta. Acestea sunt lucruri de necontestat și în general acceptate, dar totuși, aspectul învierii a rămas un subiect tabu. În cele ce urmează, voi încerca să-ți prezint câteva argumente, care luate împreună converg spre singura explicație rezonabilă – faptul că Isus a murit și a înviat.

1. Mormântul gol

Începem în forță cu una din cele mai puternice dovezi care explică învierea lui Isus: mormântul gol.

Un aspect important de care trebuie ținut cont este faptul că creștinismul a început din Ierusalim, orașul în care Isus a fost crucificat în mod public și ulterior înmormântat. Dacă trupul Lui încă se mai afla în mormânt, atunci consiliul evreilor L-ar fi putut oricând exhuma și expune public, învierea și implicit creștinismul era doar o mare farsă. Dar n-a fost așa…

De-a lungul timpului, scepticii au venit cu 2 teorii care încearcă să explice mormântul gol.

1. Cineva a furat cadavrul lui Isus
2. Femeile și ucenicii au mers la mormântul greșit

În primul caz, evreii și romanii nu ar fi avut absolut niciun motiv să fure trupul și să ”împlinească” astfel ce se spunea despre faptul că Isus va învia. Ei erau cu totul împotriva Lui. Ok, dacă evreii și romanii nu au avut niciun motiv, atunci ucenicii sigur au avut! Or fi avut, dar un aspect important e faptul că mormântul era păzit de gărzi romane, pregătite să ucidă orice le ieșea în cale. Ucenicii nu ar fi avut nicio șansă. Pe de altă parte, Biblia relatează că fâșiile de pânză cu care Isus a fost înfășurat erau aranjate și împăturite frumos într-o parte (Ioan 20:6-7), deloc un semn al unui potențial jaf de morminte.

Dacă ucenicii chiar ar fi furat trupul, ar fi ştiut că învierea a fost o minciună și că Isus nu era cine a zis că este. Astfel, ei nu ar fi fost atât de dispuşi să sufere şi chiar să moară pentru cauza aceasta. Toţi martorii ar fi ştiut că nu L-au văzut în realitate pe Hristos şi de aceea, ar fi minţit. Cu atâţia conspiratori, cu siguranţă că cineva ar fi mărturisit, dacă nu să pună capăt suferinţei lui, cel puţin să pună capăt suferinţei familiei şi prietenilor săi.

Dacă ucenicii lui Isus nu i-au furat trupul, cum am putea să explicăm mormântul gol altfel decât prin înviere?

În al doilea caz, femeile care au descoperit mormântul gol duminica dimineața, tocmai ce îl văzuseră pe Isus pus în mormânt vineri seara. Multe lucruri se pot întâmpla într-o sâmbătă, dar probabil că nu ai uita un astfel de detaliu. De asemenea, dacă ar fi mers la mormântul greșit, consiliul evreiesc ar fi putut arăta trupul lui Isus din mormântul corect, oprind astfel orice zvon al învierii.

Alții au sugerat că Hristos Şi-ar fi înscenat moartea şi apoi a scăpat din mormânt. Acest argument este pur şi simplu absurd. Conform martorilor oculari, Hristos a fost bătut, torturat, crucificat şi străpuns. El a suferit vătămări interne, pierdere masivă de sânge, asfixiere şi I-a fost înfiptă o suliţă în inimă. Nu există nici un motiv pentru care am crede că Isus Hristos ar fi putut să supravieţuiască unei morţi contrafăcute de un asemenea fel, să stea într-un mormânt fără să primească îngrijiri medicale, fără apă şi mâncare, să fie capabil să îndepărteze o piatră masivă de pe mormânt, să scape neprins (sau fără a lăsa măcar o urmă de sânge), să convingă sute de martori că El a înviat din morţi, să fie în stare bună de sănătate şi apoi să dispară fără urmă. Romanii erau specializați în a omorî și cu siguranță nu le-ar fi scăpat acest detaliu.

2. Mărturia femeilor

În toate referinţele majore cu privire la înviere, femeile sunt citate ca fiind primii martori oculari. Trebuie să cunoști cultura vremii respective pentru a-ți da seama că acest lucru este nemaipomenit, femeile fiind privite fără respect și drepturi. Având în vedere acest fapt, este extrem de improbabil ca oricine ar fi vrut să promoveze o minciună în Iudeea secolului I să aleagă femeile ca fiind primii martori oculari. Să ne gândim la toţi bărbaţii care erau ucenici şi care au pretins că L-au văzut pe Isus înviat. Dacă ei minţeau şi învierea era un fals, atunci de ce ar fi ales ei martorii cei mai nepotriviţi şi cei mai de necrezut?

Mărturia femeilor era privită ca atât de lipsită de valoare încât ele nici măcar nu puteau apărea în calitate de martori la procesele evreieşti. Faptul că femeile au fost primii martori ai mormântului gol, este cel mai bine explicat prin realitatea că ele au fost cele care au descoperit mormântul gol. Aceasta arată că scriitorii Evangheliilor au înregistrat lucrurile exact cum s-au întâmplat, chiar dacă ar fi vrut ca lucrurile să fie diferite.

3. Convertirea lui Pavel și Iacov

Saul a fost un persecutor violent al creștinilor. Asta până ce Hristosul cel înviat i-a ieșit în cale în timp ce mergea spre Damasc, generând astfel o schimbare imediată şi radicală. Saul persecutorul creștinilor a devenit apărătorul creștinilor, luând și numele de Pavel. Ca mulţi alţi creştini timpurii, Pavel a suferit de sărăcie, persecuţie, bătăi, închisoare şi a sfârșit prin a fi decapitat pentru credința lui, conform tradiției.

Iacov a fost sceptic, însă nu atât de agresiv precum Pavel. Ce este extrem de interesant la el, este faptul că era fratele (vitreg, din moment ce Iosif nu era tatăl biologic al lui Isus) lui Isus și cu toate acestea, nu credea în el (Ioan 7:5). Ca şi Pavel, Iacov a fost gata să sufere şi să moară pentru mărturia lui¹, lucru ce atestă sinceritatea credinţei sale.

4. Martirii

Martirii? Ce argument mai e și acesta? De când e lumea, oamenii și-au dat viața pentru diverse idealuri.

Așa e, deși martiriul este remarcabil, nu este în mod necesar şi convingător. Ceea ce face ca martirii creştini timpuri să fie remarcabili, este că ei ştiau dacă ceea ce mărturiseau era adevărat sau nu. Ei ori au văzut că Isus Hristos a înviat, deci trăiește, ori nu l-au văzut, deci este mort. Acest lucru este extraordinar, dacă stăm să-i comparăm cu teroriștii din zilele noastre care se aruncă în aer, totul pentru a moșteni în veșnicie planete și femei.

Prima generaţie de creştini a fost extrem de persecutată, în special în urma incendierii Romei în anul 64 d.Hr, un foc pe care se presupune că l-a ordonat Nero pentru a face loc extinderii palatului său, dar pentru care i-a învinuit pe creştinii din Roma.

Nero şi-a luminat grădina folosind creştini pe care i-a ars de vii. În mod sigur cineva ar fi spus adevărul de frică, în fața unor astfel de suferinţe teribile. Realitatea este că, totuşi, nu există nicio înregistrare istorică privind nici măcar un singur creştin din acea perioadă care să fi renunţat la credinţa lui pentru a curma aceste suferinţe. Dimpotrivă, avem multiple dovezi privind disponibilitatea la suferinţă şi moartea sutelor de creştini care au fost martori oculari ai apariţiilor lui Hristos de după învierea Sa. Tertulian, unul din părinții bisericii spunea că ”sângele martirilor a fost sămânța creștinismului”¹.

Concluzie

Sper că argumentele de mai sus să te fi convins de veridicitatea învierii lui Isus sau cel puțin să fi stârnit în tine dorința de a face cercetări și mai amănunțite. De asemenea, așa cum ucenicii au fost transformați odată cu întâlnirea fizică cu Isus cel înviat, îmi doresc ca și tu să fii transformat de întâlnirea spirituală cu acel Isus care a murit pentru păcatele mele și ale tale, dar care apoi a înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu.

Surse:

1. Iosephus, Flavius: Antichități iudaice 20:9:1
2. Tertulian: Apologeticum 50