Cuvânt de Început

Am primit de curand o întrebare: “Ce aș putea face dacă mă gandesc mult la opțiunea sinuciderii, credeți ca este ok?”. Vrem să menționăm că aceasta este una din cele mai grele întrebări pe care le-am primit până acum, pentru că știm că vor fi persoane care citesc acest articol cu gândul la a-și lua viața, ceea ce ne-nfioară. Fără nici o excepție, sinuciderea este întotdeauna o tragedie profundă – întotdeauna. Nu doar că scurtează viața unei persoane, ci lasă în urmă o comunitate marcată de durere, regret și autocondamnare¹.

Dacă ai asemenea gânduri, vrem să știi că ne-am dori tare mult ca în aceste momente să îți putem da o îmbrățișare și să te asigurăm că ne pasă de tine și de suferința ta – dar mai ales să te asigurăm că lui Dumnezeu îi pasă de tine și că te iubește!

Realitatea Căderii

Sociologii francezi Baudelot și Establet captează o realitate esențială în cartea lor pe această temă: nu societatea elucidează suicidul, ci suicidul este cel ce elucidează societatea². Mai precis, conform credinței noastre biblice, suicidul dezvăluie problema căderii omului în păcat. 

Căderea ne poate afecta în mai multe feluri, nu doar prin comiterea unor păcate. Defapt, datorită acesteia observăm în lume afecțiuni de tip: neurologic, emoțional și relațional. Pe partea neurologică, cercetătorii ne spun că suicidul e asociat cu anomalii cauzate de anumite deficiențe neuro-chimicale³. La nivel emoțional, îngăduim îngrijorărilor să ne dicteze acțiunile (anxietate). Iar din punct de vedere relațional, abuzurile lăsa răni adânci. Toate aceste efecte ale păcatului pot sta la baza deciziei unei persoane de-aș lua viața.

Valoarea Inestimabilă a Vieții

Biblia nu spune nimic explicit despre suicid, dar în schimb, pune mare accent pe valoarea inestimabilă a vieții. Știm că, din dragoste, Dumnezeu a creat ființele umane după chipul și asemănarea Sa (Geneza 1:26). Astfel, argumentează marele apologet Ravi Zacharias, uciderea sau sinuciderea necinstesc această imagine cu care suntem înzestrați⁴. 

Viața este un dar de la Dumnezeu. El este dătătorul vieții și proprietarul propriilor noastre vieți. Episcopul Augustin a considerat că în niciun moment Biblia nu îți dă permisiune pentru a-ți lua viața. El a susținut că porunca „Să nu ucizi” implică că, atât viața altora, cât și viața personală, trebuie păstrate (Exodul 20:13). 

Poate că acum te întrebi – „un cadou nu implică un transfer de proprietate? Nu sunt eu astfel proprietarul vieții mele?” Foarte bună întrebare. Propun următoarea analogie pentru a sublinia viziunea biblică a acestui dar: cine este responsabil pentru un cadou, un minor sau părinții? De exemplu, părinții dau copilui lor un telefon mobil. Chiar dacă minorul este proprietarul fizic, el sau ea nu este pe deplin responsabil pentru telefon deoarece nu poate sa fie (minorul însuși depinzând de părinți). Costul abonamentului telefonic sau al reparațiilor e suportat de părinți și nu de copil.

Îndrumări Biblice

Sunt 6 narațiuni biblice în care cineva se sinucide, dar toate captează disperarea circumstanțială a victimelor (cel mai cunoscut exemplu fiind Iuda Iscarioteanul). Însă, avem și exemple în care oamenii lui Dumnezeu au experimentat stări de disperare profundă și nu recurg la suicid. Ilie era fricos și deprimat și tânjea să moară (1 Regi 19: 4). Iona a fost atât de supărat pe Dumnezeu încât a dorit să moară (Iona 4: 8). Chiar și apostolul Pavel, descriind un eveniment traumatic, menționează că  „nu mai trăgeam nădejde de viaţă.” (2 Corinteni 1: 8). Astfel, încurajarea biblică este că în momentele grele, Dumnezeu este în control. De aceea El ne învață să ne punem încrederea în El și să nu ne bazăm pe autosuficiența noastră. (2 Corinteni 1:9)

O altă îndrumare biblică este să trăim în comunitate, una care este alături de tine în fiecare etapă a vieții. O comunitate care atunci când te bucuri, se bucură cu tine, iar atunci când suferi, suferă împreună cu tine (Romani 12:15). Un grup de oameni care-și poartă astfel sarcinile unii altora (Galateni 6:2).

O ultimă îndrumare este să fim alerți. În 1 Petru 5:8 ni se spune că „diavolul dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” Cel rău știe prea bine implicațiile căderii noastre în păcat și se va folosi de lipsa unei comunități sănătoase, afecțiuni, anxietate, abuzuri, depresie, disperare, regret sau orice altă ocazie să ne convingă că viața aceasta nu merită trăită. Dar noi suntem chemați să perseverăm. În cuvintele lui Dietrich Bonhoeffer, care a luptat împotriva nazismului până în momentul execuției, 

„Chiar dacă viața pământească a unei persoane a devenit un chin pentru el, trebuie să se încreadă în mâna lui Dumnezeu, din care a venit“⁵

Viața Veșnică

În ceea ce privește viața veșnică a unei persoane care a comis suicid, răspunsurile sunt complexe. În primul rând, noi știm că pentru a fi mântuiți trebuie să înțelegem și să acceptăm jertfa lui Isus Hristos (Ioan 3:16, 1 Ioan 5:11), care produce o credință și o schimbare autentică, în comportament (2 Corinteni 5:17, Matei 5:14-16). Astfel, dacă persoana care s-a sinucis nu a avut parte de această credință reală, persoana rămâne nemântuită datorită necredinței și nu din cauza actului de sinucidere propriu-zis.  

Dacă în schimb, persoana a fost realmente credincioasă lui Dumnezeu, atunci e greu să spunem cu certitudine și lăsăm răspunsul în mâna Domnului. Cu siguranță, ne este greu să înțelegem cum un urmaș a lui Hristos ar putea recurge la un asemenea act și credem că persoanei nu-i va fi ușor “să dea ochii cu Dumnezeu” după ce a făcut această alegere. Rămânem însă încredințați că Dumnezeu cunoaște pe deplin elementele ce-ar fi influențat un credincios să-și ia viața și El le va judeca în conformitate cu dragostea și dreptatea Sa ( Romani 4:7-8).

Cuvânt de Încheiere

Oricât de grea ar fi suferința cu care te confrunți, nu ești singur! Caută ajutor și discută cu o persoană care este în măsură de a-ți da sfaturi! Poți contacta “Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului“ prin telefon: 0800 801 200 sau prin email: sos@antisuicid.com.

În același timp, și noi, cei din comunitatea “Întreabă un creștin” îți stăm la dispoziție. Vrem să fim alături de tine! Noi nu pretindem că avem toate răspunsurile, dar știm pe Cineva care le are: Dumnezeu. El, același din veșnicii, vine și astăzi și îți spune: “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine!” (Isaia 41:10)

1. https://www.health.harvard.edu/mind-and-mood/left-behind-after-suicide
2. Baudelot, Christian, and Establet, Roger. Suicide: The Hidden Side of Modernity. United Kingdom, Wiley, 2008.
3. Mann, J. John. Neurobiology of suicidal behaviour. Nat Rev Neurosci 4, 819–828 (2003). https://doi.org/10.1038/nrn1220
4. https://www.youtube.com/watch?v=OOmadN1JLqM
5. Bonhoeffer, Dietrich. Ethics. New York: Macmillan, 1955. Print.

De ce atunci când trecem prin suferință pare că cerul s-a închis și Dumnezeu ne-a abandonat? Poate tu, cel care citești acest articol, ești o persoană care crezi în existența lui Dumnezeu, care este la cârma Universului. Poate ești un creștin practicant, care și-a dat interesul să-i fie pe plac lui Dumnezeu, iar acum treci prin momente grele.

Suferința este o stare pe care nimeni nu-și dorește să o experimenteze. Când suntem mici, visăm cu ochii larg deschiși la o viață frumoasă, plină de fericire, asemănătoare basmelor pe care le citim. O dată ce ajungem adulți, ne dăm seama că viața e grea, nedreaptă, plină de lipsuri și suferință. Și apoi încercăm să aflăm răspunsuri. Ne dăm seama că toți oamenii trec prin suferință. Și cei credincioși și cei necredincioși. 

În momentele de grea încercare, durerea este atât de profundă, încât simțim că Dumnezeu ne-a abandonat. Lucrul acesta se întâmplă deoarece analizăm lucrurile din perspectiva inimii și a emoțiilor. 

Astfel, dacă suntem fericiți, sănătoși și dorințele ni se împlinesc, credem că Dumnezeu este de partea noastră. Iar atunci când avem o problemă de sănătate, o neîmplinire, un eșec, credem că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi.

Poate experimentăm și din partea oamenilor neînțelegere pentru situația noastră. Atunci, ne vom simți abandonați de familie sau prieteni. Și în consecință ne vom simți triști, singuri, neînțeleși. Sau poate suntem în cazul fericit, în care cei dragi ne oferă sprijinul lor emoțional, dar problema pe care o avem nu este de competența lor de rezolvat. Și atunci ne simțim limitați.

Practic, în toate aceste situațiile, confundăm sentimentele proprii cu absența sau prezența lui Dumnezeu, prin prisma evenimentelor ce le experimentăm. 

Acum că am identificat cauzele pentru care ne simțim singuri, trebuie să vedem ce soluții oferă Scriptura. Pentru a ști cum să gestionăm emoțiile negative care ne copleșesc, trebuie să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. Caracterul Său este revelat în Biblie și ni se zice că este neschimbător. 

Astfel, trebuie să știm că indiferent de circumstanțe, Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu declară că o mamă își poate uita copilul, dar El, în calitate de Tată al nostru, nu ne va uita niciodată (Isaia 49:15).

Prin cele mai dificile porțiuni pe care le traversăm, Dumnezeu a promis că va fi cu noi. (Psalm 46:1, Psalm 23:4, Psalm 34:18; Isaia 41:13). Chiar dacă fizic nu-L putem vedea sau în inimă nu-L putem simți, trebuie să-L credem pe baza Scripturii.

Nu în ultimul rând, El ține cont de rugăciunile noastre (Psalm 22:24, Psalm 34:17, Psalm 55:17, Psalm 65:2, Psalmi 91:15, Luca 11:9, Matei 21:22) și vrea să ne ofere mângâiere, putere și entuziasm (Psalm 94:19, Isaia 40:29-31).

Încercările din viață pot fi privite sub forma unor examene pentru dezvoltarea noastră interioară. Atunci când simțim că Dumnezeu e absent, trebuie să ne gândim că orice profesor în timpul examenului, tace. Atunci punem în practică tot ce știm teoretic. Și în funcție de noi, trecem sau nu acel examen.

Ca o concluzie, chiar dacă suferința prin care treci este grea și tristețea este pe măsură, un sfat ar fi să înlocuiești gândurile de deznădejde cu promisiunile lui Dumnezeu. Adică să pui rațiunea mai presus de sentimente. Ai încredere că Dumnezeu te-a creat cu un scop, te iubește și este alături de tine!

Dacă Dumnezeu există, unde este când am nevoie de El? Mă lupt cu diferite situații și nu sunt sigur nici măcar de faptul că El știe lucrul acesta. Îi pasă Lui de mine? Ne uităm la o persoană dragă care suferă și nu putem să nu ne întrebăm: Doamne unde ești? Avem tot felul de întrebări de răspuns, iar atitudinea noastră pendulează între confuzie și cinism.

Dacă luăm în serios greutatea emoțională și realitatea dureroasă a unei astfel de experiențe aceasta este probabil una dintre cele mai dificile întrebări puse vreodată. Și cu siguranță este o mare provocare ca ceea ce a fost scris în tratate voluminoase și dezbătut în conferințe lungi, să poată fi abordat într-un mod exhaustiv într-un articol care se cere a fi atât de succint.

Tema aceasta a răului ridică în discuție o serie de probleme. Ca multe probleme mari, uneori este util să le descompunem în componentele lor. Răul, se extinde de fapt nu numai în lumea morală, ci și în lumea naturală. Atunci când ființele umane exercită acțiuni rele între ele, acesta este rău moral. Dar în același timp și dezastrele naturale sunt rele, din cauza întregii suferințe pe care le provoacă. Cutremurele, tsunamiurile, inundațiile și așa mai departe, sunt toate exemple a ceea ce am putea numi un rău natural.

Cum definim răul este foarte important și are o legătură directă cu rezolvarea problemei răului. În acest caz, Sf. Augustin a definit răul nu ca pe un lucru în sine, ci ca un parazit asupra binelui. Ceva care lipsește nu este un lucru în sine. De exemplu, dacă aveți o gaură într-o minge, gaura nu este ceva, ci ca pe ceva ce lipsește. În mod similar, el considera răul ceva care lipsește. În acest sens, Augustin a definit răul ca pe o privare – lipsa de ceva – nu ca pe un lucru sau o substanță.

În același timp, dacă nu există un standard moral, nu avem nicio bază reală pentru a numi ceva bun sau rău. Astfel descoperim că moralitatea este un element intrinsec și în această problemă. După cum am menționat anterior, există o diferență între răul moral și cel natural. Răul moral se explică prin faptul că ființele umane comit răul ca decizie personală, una împotriva alteia. Oamenii mint, înșală, fură, rănesc etc. Răul moral nu este un argument împotriva creștinismului sau împotriva lui Dumnezeu, ci dovedește că este ceva foarte greșit în natura umană. Dar răul natural? Din nou, acesta se leagă de explicația creștină largă a situației umane. Paradisul a fost pierdut datorită moralității omului. Drept urmare, trăim într-o lume căzută la toate nivelurile, animal, natural etc. Vestea bună este că, deși aceasta nu este cea mai bună lume, este cea mai bună cale de a ajunge la cea mai bună lume posibilă.

Dar Dumnezeu nu ar fi putut crea o lume în care să nu existe rău? Să aruncăm o privire la câteva opțiuni. Dacă Dumnezeu nu ar fi creat nimic, nu ar fi existat nici răul, dar automat nici tu și nici eu. Deci nu pare un scenariu pozitiv. Dar dacă Dumnezeu ar crea o lume în care oamenii nu ar putea greși? Dumnezeu i-ar putea obliga pe toți să se oprească înainte să poată facă ceva rău, un fel de supererou al universului. Dar poate fi bună o astfel de lume în care libertatea nu ar exista?

Existența unei astfel de ordini sociale ar fi chiar împotriva naturii lui Dumnezeu pentru că El ne-a lăsat etica supremă a dragostei. Însă nu poți avea dragoste dacă nu împletești intrinsec cu ea libertatea de a alege. Orice ești forțat să faci nu poate fi numit niciodată dragoste, iar dacă scopul lui Dumnezeu pentru mine și pentru tine este să Îl iubim cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră, atunci când noi îi cerem să oprească anumite acțiuni, de fapt noi îi cerem să ne încalce libertatea de a alege, aceea componentă esențială prin care dragostea crește și se manifestă. Însă, când cerem asta noi nu îl căutăm pe Dumnezeu, ci căutăm o entitate în afara umanității care să ne protejeze și să ne asigure o anumită siguranță. Astfel cel mai mare refuz pe care îl manifestăm este unul al renunțării la libertate în general, și în același timp, la libertatea de a alege să îl iubești, sau nu, pe Dumnezeu. Ateii ar trebui să se bucure cel mai mult de acest lucru și tocmai ei îl denunță ca o problemă în caracterul lui Dumnezeu. Cum ar fi ca ei să nu aibă libertatea de a crede sau nu în existența lui Dumnezeu? Cam comunist sau totalitarist, nu-i așa? Până la urmă noi dezbatem această întrebare pentru că suntem liberi să ne întrebăm.

Una din cele mai grele întrebări când vine vorba despre apărarea credinţei creştine este problema răului: Cum poate un Dumnezeu iubitor să nu intervină în lumea, pe care El a creat-o, atunci când există suferinţă?

Sunt mai multe tipuri de suferinţe:

• suferinţa celor inocenţi.
• suferinţa omului de rând.
• suferința rezultată de pe urma dezastrelor naturale.

În următoarele paragrafe vom încerca să dăm un răspuns la această întrebare și să vedem ce are de spus Scriptura cu privire la cele trei categorii enumerate.

Există în natura umană încercarea de a găsi o corelație între un comportament rău care aduce consecințe rele și invers, un comportament bun, care atrage binecuvântări.

• Această mentalitate era răspândită și pe vremea domnului Isus, când ucenicii au întâlnit un om orb din naștere și L-au întrebat că cine a păcătuit, el sau părinții lui. Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Ucenicii au făcut niște greșeli des întâlnite, acelea de a presupune că cei inocenți nu vor suferi niciodată și de a încerca să găsească cauza suferinței, fie la el sau la părinții lui. Isus răspunde că orbirea nu a fost un rezultat al păcatelor acestui om, ci faptul că Dumnezeu avea un scop mai înalt pentru suferința sa.
• Un alt episod îl surprinde pe Isus dând o explicație cu privire la moartea unor tineri nevinovați: “Acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:4-5). În acest caz, Isus a negat, din nou, ideea că tragedia și suferința sunt rezultatul păcatului personal. Isus a subliniat faptul că trăim într-o lume plină de păcat și de efectele sale. Prin urmare, toți oamenii sunt chemați la o viață de pocăință.
• O parte din catastrofele naturale se datorează acțiunilor greșite ale oamenilor: defrișări ale pădurilor, expunerea prin construirea unor locuințe în zone cu risc seismic sau de inundații etc. Astfel, Dumnezeu nu trebuie învinovățit pentru alegerile greșite ale oamenilor. Asta este valabil și în cazul bolilor, când omul alege în mod deliberat să consume anumite alimente nesănătoase, sucuri, fast-food etc. În același timp, profețiile biblice arată că în zilele din urmă vor avea loc dezastre naturale: “pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Matei 24:7). Ca urmare a intrării păcatului în lume, întreaga natură suferă și așteaptă să fie restaurată.

Astfel, toată lumea suferă, indiferent dacă suferința poate fi sau nu legată de un păcat personal specific, indusă sau nu de acțiunile noastre. Și atunci de ce îngăduie Dumnezeu suferința?

În cartea sa “De ce există suferinţă?“, autorul Ravi Zacharias spune că: “Dacă vrei să trăieşti viaţa pe deplin, suferinţa este necesară. Este imposibil să trăieşti o viaţă completă fără suferinţă”.

Furtunile din viața noastră sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne atrage mai aproape de El, de a ne modela și de a ne șlefui caracterul. Cu alte cuvinte, suferinţa e alarma lui Dumnezeu. Scriitorul C.S.Lewis spunea: “Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţă, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezeşte o lume surdă“.

Cel mai remarcabil exemplu al unei persoane care a suferit, deși era nevinovată, a fost însuși Isus Hristos. Atunci când el a luat chip de om, s-a făcut deopotrivă părtaș firii omenești și a cunoscut durerea și suferința. Isus a plâns, a fost ispitit, a fost disprețuit, prigonit de oameni și a îndurat una din cele mai mari torturi – moartea pe cruce. Profetul Isaia a profețit despre suferințele domnului Isus: “Disprețuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferința, era aşa de disprețuit că îți întorceai fața de la El”. Prin faptul că însuși Dumnezeu a suferit, El înțelege cel mai bine situația noastră umană și promite că dacă ne vom încrede în El, El va fi cu noi: “Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”. (1 Petru 5:7).

Astfel, în momente de disperare și întristare învățăm cele mai valoroase lecții:

• Să ne îndepărtăm ochii de la această lume, de la eul nostru și să începem să căutăm sensul existenței noastre.
• Prin rugăciune, Dumnezeu ne asigură că va da alinare inimii noastre conform promisiunilor sale numeroase din Scriptură: “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
• Să învățăm să îi ajutăm pe alții care se confruntă cu suferința: “pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:4).
• Autenticitatea credinței va determina modul în care noi răspundem la încercările prin care trecem. Un credincios aflat în suferință poate nu va înțelege rostul acesteia, dar va alege să se încreadă în continuare în suveranitatea lui Dumnezeu, știind ca El este în control.
• Să ne maturizăm și alegem să facem binele, indiferent de consecințe. Apostolii și martirii, deși au făcut ce este plăcut înaintea Domnului, nu și-au primit răsplata imediată de la oameni, nu au fost apreciați de cei contemporani lor.

Suferinţa cu care te confrunți în viaţă are doua direcţii: fie te îndepărtează, fie te apropie de Dumnezeu.

În primul caz, suferința te face să te retragi “în peşteră”, involuntar trăind în neiertare nu vei ierta oamenii care ți-au provocat suferința sau nu-L vei ierta pe Dumnezeu și aşteptările pe care le-ai avut de la El. În al doilea caz, poți accepta ce ți s-a întâmplat, alegând să faci din rana ta pansament pentru alţii şi să îi ajuți pe cei care vor trece prin situaţii de suferinţă similare. Suferinţa privită din perspectiva lui Dumnezeu are rolul de a ne transforma, de a ne modela şi de a face din noi perle preţioase. Tu ce alegi să faci din suferinţa ta?