Dacă privești situația aceasta ca pe un imperativ dur și poruncitor, atunci înțeleg la ce te referi când spui că “mărturisirea păcatelor este o capcană” . Ai impresia că cineva, undeva, așteaptă să te prindă sau să te pedepsească în momentul în care tu alegi să îți mărturisești păcatele.

Dar de ce nu privești altfel?

În Ieremia 29:11 ni se spune că Dumnezeu are pentru noi gânduri de pace, și nu de nenorocire. Dacă faptul că îți mărturisești păcatele altora va aduce nenorocire sau durere peste viața ta, crezi că Dumnezeu ne-ar mai încuraja să facem acest lucru?

Observ că tu ai subliniat faptul că vei fi judecat de ceilalți pentru faptul că îți vei mărturisi păcatele. Aceasta este frica ta? Judecata și părerile celor din jurul tău?

Isus a spus că păcatele mărturisite sunt iertate și aruncate în marea uitării. Oare chiar mai contează ce zic ceilalți? Și încă o chestie. Te-aș sfătui să îți alegi bine prietenii cu care alegi să te faci vulnerabil. Până la urmă asta înseamnă să îți mărturisești păcatele; să te faci vulnerabil, să lași garda jos, să permiți persoanelor de lângă tine să te cunoască mai profund în momentul acela.

Iar dacă judecata tot apare, amintește-ți a cui judecată este mai importantă. Amintește-ți a cui judecată chiar ar putea avea un impact în viața ta. Amintește-ți a cui ești și ce părere are El despre păcatele tale.

Iacov 5:16 ne spune în felul următor: “Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”

Împreună suntem o comunitate și Dumnezeu ne cheamă să ne purtăm sarcinile unii altora. Și crede-mă, oamenii care trăiesc cu Dumnezeu, vor fi nerăbdători să se alăture poverilor tale prin rugăciune și nu numai.

Iar cel care e fără de păcat, să arunce primul cu piatra…

Răspunsul simplu: da. Trebuie să recunosc că și eu mi-am pus întrebarea asta după ce am devenit creștin, surprins fiind de faptul că încă păcătuiam. 

Când Dumnezeu mi-a deschis ochii și mintea să înțeleg ceea ce a făcut Hristos pentru mine la cruce, în niciun caz nu cunoșteam tot ce are Biblia de spus în privința asta. Știam însă că nu mai eram același. Erau cel puțin 3 principii biblice pe care (privind în urmă) mi-aș fi dorit să le fi cunoscut mai devreme.

1. Neprihănirea (justețea) prin care sunt îndreptățit înaintea Lui Dumnezeu nu e a mea, ci a lui Hristos. Martin Luther spunea ”dacă ar fi fost vreodată un călugăr care să fi ajuns în Rai datorită pietății lui, eu aș fi fost acela”. Dar oricât s-ar fi chinuit să ducă o viață perfectă, nu era îndeajuns – era conștient că păcatul duce la moarte. A înțeles apoi că mântuirea nu e pe baza meritelor personale, ci pe baza meritelor lui Isus. (Romani 3:19-26) Astfel, noi suntem acceptați nu doar datorită morții lui Hristos, ci și datorită vieții perfecte pe care El a trăit-o.
2. Sfințirea personală este progresivă. Pocăința adevărată este un proces continuu. Dumnezeu îți înnoiește mintea și îți dă o inimă nouă, dar transformarea vieții după modelul Lui Hristos se produce treptat. (1 Petru 1:14-19)
3. Natura pământească va fi înlocuită cu una cerească la venirea lui Hristos. Da, Biblia spune că ne așteaptă un trup de slavă care va fi incapabil să păcătuiască. Apostolul Pavel, descrie lupta oricărui creștin în Epistola către Romani (capitolele 7 și 8 – pe care îți sugerez să le citești). Ducând la rândul lui această luptă dintre dorința unei minți transformate și corpul supus slăbiciunilor, Pavel aștepta cu nerăbdare acel moment când “trupul supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire și trupul muritor se va îmbrăca în nemurire” (1 Corinteni 15:54). 

Îl iubești pe Dumnezeu? Dacă ai măcar un strop de iubire autentică pentru Creatorul tău, atunci te vei strădui neîncetat să-i fi ascultător, căutând să pui punct acelor lucruri care îl întristează. Când îl iubești pe Hristos, chiar lupta pe care o duci zilnic e un semn al faptului ca ești pe drumul cel bun. Altfel, ți-ar fi indiferent dacă păcătuiești sau nu. Așadar, o ‘s-o mai dai în bară’ dar nu vei mai trăi în păcat!

Păcatul este o abatere de la o normă, care se consideră a fi bună și dreaptă. Așa cum într-o firmă regulile sunt stabilite de director, în familie regulile sunt stabilite de părinți, în viața de zi cu zi, normele de conduită sunt stabilite de Dumnezeu, în calitate de Creator al vieții.

Păcatul apare menţionat în Scriptură ca un act produs de om împotriva lui Dumnezeu, împotriva societății, a propriei persoane sau chiar împotriva naturii. Când un om păcătuiește își pierde anumite virtuți deoarece dă dovadă de lipsă de rezistență la acea tentație, de la acel ceva care este oprit.

Biblia ne spune că:

1. Toţi oamenii păcătuiesc

2. Păcatul este separarea de Dumnezeu

3. Păcatul este şi omiterea binelui

Oamenii se nasc cu o natură care îi îndeamnă înspre rău. Chiar încă din primii ani de viață, copiii dobândesc o înclinație spre a nu asculta de părinți, chiar dacă aceștia îi iubesc și le vor binele. Un exemplu relevant ar fi un copil care este întrebat de părinte dacă a mâncat ciocolată (deși el i-a zis că nu are voie), iar copilul, cu ciocolată în jurul gurii spune: “Nu păpat cioco”. Cine l-a învățat pe acest copil să mintă?

Oamenii au înclinația de a-și întrece limitele, “to break the rules”. Este chiar și o zicală care zice: “Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția”. Să fie chiar așa?

Oare asta a fost intenția lui Dumnezeu, deși știa că omul are înclinație înspre rău, să ne “chinuim”, “să ne limităm”, și să pierdem toată distracția? Sau la fel ca un părinte bun, drept și iubitor, el îi trasează copilului său anumite limite, nu pentru a-i îngrădi libertatea, ci pentru a-i oferi protecție, deoarece are mai multă experiență.

Conştiinţa este gardianul lui Dumnezeu şi de cele mai multe ori îţi spune când ceva este păcat sau nu. Tu ce decizi: îţi asculţi conştiinţa sau o ignori?