Mulți scriitori atei contemporani susțin că știința e incompatibilă cu ideea unui Dumnezeu creator și, implicit, cu credința creștină. E logic să te întrebi dacă e o afirmație validă. 

Nu știu dacă ești familiarizat cu principiile epistemologiei (studiul procesului și mijloacelor de cunoaștere), însă permite-mi să încep prin a enunța unul din aceste principii, și anume ‘legea cauzalității‘. Definită corect (și simplu) aceasta afirmă că pentru orice efect există o cauză. Ea nu afirmă că orice lucru care există are o cauză, ci că orice efect este determinat de o cauză antecedentă. 

Concepția creștină despre Dumnezeu este că El este cauza primară (the uncaused cause) și că tot ceea ce putem observa, fie empiric, fie prin intermediul științei, este efectul acestei cauze primare. Evident, în interiorul oricărui sistem există elemente și forțe intermediare. Cu toate acestea, dacă pornim de la studierea elementelor palpabile mergând înspre sursă, vom ajunge să observăm că, pentru ca orice lucru să existe ceva trebuie mai întâi să fie ‘self-existent’, adică existent prin sine însuși. Teologic, termenul se numește ‘aseitatea’ Lui Dumnezeu, dar despre asta și despre cum este el susținut de Scriptură, poate într-un alt articol.

Știința, care se bazează pe legea cauzalității, observă lucruri pe care noi nu le putem observa cu ochiul liber, lucruri care pot influența (direct sau indirect) rezultatul final al unui proces, dar știința e limitată în ce privește cunoașterea (în special în sfera filosofiei, artei, moralității, etc.), fiind incapabilă să ofere răspunsuri la multe întrebări esențiale, cum ar fi “de ce există ceva în loc de nimic?” și “cum poate haosul să creeze ordine?”.

Albert Einstein spunea “Cel mai de neînțeles lucru cu privire la univers, e că poate fi înțeles”¹. La rândul său, Charles Darwin își exprima îngrijorarea cu privire la fiabilitatea propriilor argumente naturaliste spunând într-o scrisoare adresată unui prieten: “Pentru mine, înfiorătoarea îndoială se ridică atunci când mă gândesc dacă convingerile din mintea omului, care s-a dezvoltat în urma minții animalelor inferioare, au vreo valoare sau sunt vrednice de încredere“². 

Două idei convergente din gura unor oameni cu filozofii de viață diferite. Cred că putem afirma că știința nu poate exista (prin definiție) fără o minte/rațiune perfect ordonată, care să analizeze structurile unei lumi perfect ordonate. 

Așadar, știința nu poate dovedi inexistența Lui Dumnezeu pentru că e limitată în cunoaștere. Știința observă, iar o afirmație ateistă absolută cere o dovadă a absenței Lui, iar aceasta nu există. Mai mult, o înțelegere pur ateistă asupra științei nu este posibilă fără a încălca principiul cauzalității, care stă la baza descoperirilor științifice.

Privind, astfel, la rolul științei și la concepția creștină despre Dumnezeu, vedem cum cele două “elemente” aduse în discuție nu pot fi catalogate ca incompatibile. Știința nu se contrazice cu Dumnezeu, după cum mecanica auto nu se contrazice cu Henry Ford³.

Ai putea atunci să afirmi că oamenii de știință sunt împotriva Lui Dumnezeu? Deși sunt mulți cercetători atei care neagă existența Creatorului. niciodată în istorie nu a existat un consens al oamenilor de știință (ca întreg grup intelectual) care să afirme așa ceva. Dimpotrivă, există un număr foarte mare de teiști (majoritatea fiind chiar creștini) ale căror descoperiri se bazau pe încrederea lor neclintită într-un Dumnezeu care a creat o lume complexă, guvernată de anumite legi bine ordonate care trebuiau descoperite. Printre aceștia se numără Galileo, Johannes Kepler, Francis Bacon, Blaise Pascal, Robert Boyle, Isaac Newton, William Herschel, Michael Faraday, Samuel F.B. Morse, Louis Pasteur.

Privind în istorie, la dezvoltarea cunoașterii științifice, putem afirma cu încredere, alături de Alfred Whitehead (matematician și filozof britanic), că știința este chiar o moștenire iudeo-creștină⁴.

Sursa:

1. Albert Einstein – Franklin Institute Journal March 1936 – Physics and Reality
2. Charles Darwin – Letter to William Graham, 3 July 1881
3. Frank Turek – Stealing from God: Why Atheists Need God to Make Their Case
4. Alfred North Whitehead – Science and the Modern World

Creștinismul e de multe ori portretizat greșit. O concepție eronată etichetează creștinismul ca fiind un set irațional de valori învechite, care descurajează cercetările științifice. În seria ‘Știința si Credința’ vom incerca să argumentăm raționalitatea credinței și să explicăm modul în care aceasta se împacă cu știința.

Această întrebare se leagă de multe dezbateri și discuții care au loc până în ziua de astăzi la cel mai înalt nivel. Dezbaterea existenței lui Dumnezeu, dezbaterile legate de apariția universului și a vieții sunt strâns înrudite cu acest “război” ideologic și filosofic între worldview-ul (concepția despre lume și viață) filozofiei naturale¹ și cel teist. Mulți oameni își pun această întrebare pentru că asociază expresia ”Crede și nu cerceta” cu anumite denominațiuni creștine istorice și sunt convinși că acestea au ca scop manipularea oamenilor. Cu toate acestea, Biblia ne oferă mai multe exemple (Faptele Apostolilor 8:27-34), în care accentul cade pe înțelegerea rațională.

Sunt obligat să clarific un aspect esențial al acestei întrebări. Știința și credința nu sunt și nu pot fi în conflict pentru că din punct de vedere filosofic, nu se ocupă de același element. Știința răspunde la problematica metodei (cum?), iar credința se referă în mod special la agent (cine?).

În momentul în care trasezi această graniță, putem observa următorul exemplu:

Să presupunem că teoria evoluționistă a Big Bang-ului ar fi singura explicație validă pentru originea universului. Chiar dacă acest lucru ar fi nenegociabil, teoria Big Bang-ului nu explică decât metoda prin care universul a explodat în existență dar nu și cine sau de ce a provocat explozia. Stephen Hawking spune: “Pentru că o lege a gravitației există, universul poate și se va crea”². La prima vedere, legea gravitației pare a fi exprimarea unui agent, dar până și în această afirmație surprinzătoare, ea reprezintă o metodă.

Astfel, știința a înlocuit ceea ce azi numim the gods of the gaps – idolii folosiți pentru a explica fenomenele care încă nu erau înțelese în acel punct istoric (ex. Thor – Dumnezeul Fulgerului, Ra – Dumnezeul Soarelui, etc.). Dumnezeul creștin este Dumnezeul lucrurilor pe care le cunoaștem și al celor pe care nu le cunoaștem. El nu este modalitatea, ci agentul care se folosește de diferite metode, cauza necauzată. Știința ne ajută să înțelegem cum funcționează lumea iar credința ne dezvăluie cine a făcut-o să funcționeze.

Ca si creștini, credem că Dumnezeu se lasă a fi descoperit prin știință, în creație (Romani 1:20). În concluzie, te încurajez să citești și următoarele articole din seria ‘Ştiința și Credința’, să observi și să cercetezi mai mult atât despre concepția creștină asupra vieții cât și despre implicarea Lui Dumnezeu in propria-i creație.

Sursa:

1. Hawking, Stephen: The Grand Design, Bantam, England, 2010
2. Planting, Alvin: Warrant and Proper Function, Oxford University Press, USA, 1993

Păcatul este o abatere de la o normă, care se consideră a fi bună și dreaptă. Așa cum într-o firmă regulile sunt stabilite de director, în familie regulile sunt stabilite de părinți, în viața de zi cu zi, normele de conduită sunt stabilite de Dumnezeu, în calitate de Creator al vieții.

Păcatul apare menţionat în Scriptură ca un act produs de om împotriva lui Dumnezeu, împotriva societății, a propriei persoane sau chiar împotriva naturii. Când un om păcătuiește își pierde anumite virtuți deoarece dă dovadă de lipsă de rezistență la acea tentație, de la acel ceva care este oprit.

Biblia ne spune că:

1. Toţi oamenii păcătuiesc

2. Păcatul este separarea de Dumnezeu

3. Păcatul este şi omiterea binelui

Oamenii se nasc cu o natură care îi îndeamnă înspre rău. Chiar încă din primii ani de viață, copiii dobândesc o înclinație spre a nu asculta de părinți, chiar dacă aceștia îi iubesc și le vor binele. Un exemplu relevant ar fi un copil care este întrebat de părinte dacă a mâncat ciocolată (deși el i-a zis că nu are voie), iar copilul, cu ciocolată în jurul gurii spune: “Nu păpat cioco”. Cine l-a învățat pe acest copil să mintă?

Oamenii au înclinația de a-și întrece limitele, “to break the rules”. Este chiar și o zicală care zice: “Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția”. Să fie chiar așa?

Oare asta a fost intenția lui Dumnezeu, deși știa că omul are înclinație înspre rău, să ne “chinuim”, “să ne limităm”, și să pierdem toată distracția? Sau la fel ca un părinte bun, drept și iubitor, el îi trasează copilului său anumite limite, nu pentru a-i îngrădi libertatea, ci pentru a-i oferi protecție, deoarece are mai multă experiență.

Conştiinţa este gardianul lui Dumnezeu şi de cele mai multe ori îţi spune când ceva este păcat sau nu. Tu ce decizi: îţi asculţi conştiinţa sau o ignori?

Învierea lui Isus este un eveniment istoric clar definit în spațiu și timp, sau este doar un mit, un fel de Phoenix renăscut din cenușă? În timp ce nu a fost niciun martor efectiv al învierii, există înregistrări istorice (și biblice) care afirmă că au fost oameni care s-au întâlnit cu Isus cel înviat și că viețile lor au fost profund transformate ulterior.

Descoperirile arheologice din ultimul secol confirmă din ce în ce mai mult acuratețea istorică a Bibliei. De asemenea, avem scrierile din afara Bibliei care confirmă (vezi un alt articol aici) existența, moartea și impactul pe care Isus l-a avut în lumea aceasta. Acestea sunt lucruri de necontestat și în general acceptate, dar totuși, aspectul învierii a rămas un subiect tabu. În cele ce urmează, voi încerca să-ți prezint câteva argumente, care luate împreună converg spre singura explicație rezonabilă – faptul că Isus a murit și a înviat.

1. Mormântul gol

Începem în forță cu una din cele mai puternice dovezi care explică învierea lui Isus: mormântul gol.

Un aspect important de care trebuie ținut cont este faptul că creștinismul a început din Ierusalim, orașul în care Isus a fost crucificat în mod public și ulterior înmormântat. Dacă trupul Lui încă se mai afla în mormânt, atunci consiliul evreilor L-ar fi putut oricând exhuma și expune public, învierea și implicit creștinismul era doar o mare farsă. Dar n-a fost așa…

De-a lungul timpului, scepticii au venit cu 2 teorii care încearcă să explice mormântul gol.

1. Cineva a furat cadavrul lui Isus
2. Femeile și ucenicii au mers la mormântul greșit

În primul caz, evreii și romanii nu ar fi avut absolut niciun motiv să fure trupul și să ”împlinească” astfel ce se spunea despre faptul că Isus va învia. Ei erau cu totul împotriva Lui. Ok, dacă evreii și romanii nu au avut niciun motiv, atunci ucenicii sigur au avut! Or fi avut, dar un aspect important e faptul că mormântul era păzit de gărzi romane, pregătite să ucidă orice le ieșea în cale. Ucenicii nu ar fi avut nicio șansă. Pe de altă parte, Biblia relatează că fâșiile de pânză cu care Isus a fost înfășurat erau aranjate și împăturite frumos într-o parte (Ioan 20:6-7), deloc un semn al unui potențial jaf de morminte.

Dacă ucenicii chiar ar fi furat trupul, ar fi ştiut că învierea a fost o minciună și că Isus nu era cine a zis că este. Astfel, ei nu ar fi fost atât de dispuşi să sufere şi chiar să moară pentru cauza aceasta. Toţi martorii ar fi ştiut că nu L-au văzut în realitate pe Hristos şi de aceea, ar fi minţit. Cu atâţia conspiratori, cu siguranţă că cineva ar fi mărturisit, dacă nu să pună capăt suferinţei lui, cel puţin să pună capăt suferinţei familiei şi prietenilor săi.

Dacă ucenicii lui Isus nu i-au furat trupul, cum am putea să explicăm mormântul gol altfel decât prin înviere?

În al doilea caz, femeile care au descoperit mormântul gol duminica dimineața, tocmai ce îl văzuseră pe Isus pus în mormânt vineri seara. Multe lucruri se pot întâmpla într-o sâmbătă, dar probabil că nu ai uita un astfel de detaliu. De asemenea, dacă ar fi mers la mormântul greșit, consiliul evreiesc ar fi putut arăta trupul lui Isus din mormântul corect, oprind astfel orice zvon al învierii.

Alții au sugerat că Hristos Şi-ar fi înscenat moartea şi apoi a scăpat din mormânt. Acest argument este pur şi simplu absurd. Conform martorilor oculari, Hristos a fost bătut, torturat, crucificat şi străpuns. El a suferit vătămări interne, pierdere masivă de sânge, asfixiere şi I-a fost înfiptă o suliţă în inimă. Nu există nici un motiv pentru care am crede că Isus Hristos ar fi putut să supravieţuiască unei morţi contrafăcute de un asemenea fel, să stea într-un mormânt fără să primească îngrijiri medicale, fără apă şi mâncare, să fie capabil să îndepărteze o piatră masivă de pe mormânt, să scape neprins (sau fără a lăsa măcar o urmă de sânge), să convingă sute de martori că El a înviat din morţi, să fie în stare bună de sănătate şi apoi să dispară fără urmă. Romanii erau specializați în a omorî și cu siguranță nu le-ar fi scăpat acest detaliu.

2. Mărturia femeilor

În toate referinţele majore cu privire la înviere, femeile sunt citate ca fiind primii martori oculari. Trebuie să cunoști cultura vremii respective pentru a-ți da seama că acest lucru este nemaipomenit, femeile fiind privite fără respect și drepturi. Având în vedere acest fapt, este extrem de improbabil ca oricine ar fi vrut să promoveze o minciună în Iudeea secolului I să aleagă femeile ca fiind primii martori oculari. Să ne gândim la toţi bărbaţii care erau ucenici şi care au pretins că L-au văzut pe Isus înviat. Dacă ei minţeau şi învierea era un fals, atunci de ce ar fi ales ei martorii cei mai nepotriviţi şi cei mai de necrezut?

Mărturia femeilor era privită ca atât de lipsită de valoare încât ele nici măcar nu puteau apărea în calitate de martori la procesele evreieşti. Faptul că femeile au fost primii martori ai mormântului gol, este cel mai bine explicat prin realitatea că ele au fost cele care au descoperit mormântul gol. Aceasta arată că scriitorii Evangheliilor au înregistrat lucrurile exact cum s-au întâmplat, chiar dacă ar fi vrut ca lucrurile să fie diferite.

3. Convertirea lui Pavel și Iacov

Saul a fost un persecutor violent al creștinilor. Asta până ce Hristosul cel înviat i-a ieșit în cale în timp ce mergea spre Damasc, generând astfel o schimbare imediată şi radicală. Saul persecutorul creștinilor a devenit apărătorul creștinilor, luând și numele de Pavel. Ca mulţi alţi creştini timpurii, Pavel a suferit de sărăcie, persecuţie, bătăi, închisoare şi a sfârșit prin a fi decapitat pentru credința lui, conform tradiției.

Iacov a fost sceptic, însă nu atât de agresiv precum Pavel. Ce este extrem de interesant la el, este faptul că era fratele (vitreg, din moment ce Iosif nu era tatăl biologic al lui Isus) lui Isus și cu toate acestea, nu credea în el (Ioan 7:5). Ca şi Pavel, Iacov a fost gata să sufere şi să moară pentru mărturia lui¹, lucru ce atestă sinceritatea credinţei sale.

4. Martirii

Martirii? Ce argument mai e și acesta? De când e lumea, oamenii și-au dat viața pentru diverse idealuri.

Așa e, deși martiriul este remarcabil, nu este în mod necesar şi convingător. Ceea ce face ca martirii creştini timpuri să fie remarcabili, este că ei ştiau dacă ceea ce mărturiseau era adevărat sau nu. Ei ori au văzut că Isus Hristos a înviat, deci trăiește, ori nu l-au văzut, deci este mort. Acest lucru este extraordinar, dacă stăm să-i comparăm cu teroriștii din zilele noastre care se aruncă în aer, totul pentru a moșteni în veșnicie planete și femei.

Prima generaţie de creştini a fost extrem de persecutată, în special în urma incendierii Romei în anul 64 d.Hr, un foc pe care se presupune că l-a ordonat Nero pentru a face loc extinderii palatului său, dar pentru care i-a învinuit pe creştinii din Roma.

Nero şi-a luminat grădina folosind creştini pe care i-a ars de vii. În mod sigur cineva ar fi spus adevărul de frică, în fața unor astfel de suferinţe teribile. Realitatea este că, totuşi, nu există nicio înregistrare istorică privind nici măcar un singur creştin din acea perioadă care să fi renunţat la credinţa lui pentru a curma aceste suferinţe. Dimpotrivă, avem multiple dovezi privind disponibilitatea la suferinţă şi moartea sutelor de creştini care au fost martori oculari ai apariţiilor lui Hristos de după învierea Sa. Tertulian, unul din părinții bisericii spunea că ”sângele martirilor a fost sămânța creștinismului”¹.

Concluzie

Sper că argumentele de mai sus să te fi convins de veridicitatea învierii lui Isus sau cel puțin să fi stârnit în tine dorința de a face cercetări și mai amănunțite. De asemenea, așa cum ucenicii au fost transformați odată cu întâlnirea fizică cu Isus cel înviat, îmi doresc ca și tu să fii transformat de întâlnirea spirituală cu acel Isus care a murit pentru păcatele mele și ale tale, dar care apoi a înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu.

Surse:

1. Iosephus, Flavius: Antichități iudaice 20:9:1
2. Tertulian: Apologeticum 50

Miliarde de oameni cred că Isus Hristos a existat și că a fost una din cele mai importante persoane din istoria umană, în timp ce mulți alții consideră că Isus nu a existat deloc. Este El doar un ”produs” al credinței creștine, sau chiar a existat într-un anumit timp și spațiu, exact cum tu și cu mine facem acum?

Ca români, am învățat în școală despre Ștefan cel Mare. Dar cum știm că el chiar a existat și că nu e produsul culturii românești? L-am văzut careva dintre noi în realitate, ca să putem confirma că a existat? Ce-i drept, doar i-am văzut statuile prin oraș. Putem însă să ne uităm la toate dovezile istorice care atestă existența lui Ștefan cel Mare și să decidem să credem sau nu dacă într-adevăr a fost un personaj real, nu doar un personaj din manualul de istorie.

Biblia, cea mai studiată și atestată carte istorică, face referire la Isus atât în Vechiul Testament (prin profeții), cât și în Noul Testament – vezi Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, care prezintă viața Lui și restul epistolelor care vorbesc despre El. Apropo, dacă încă nu le-ai citit, e un moment bun să o faci. Totuși, pentru a nu-mi reproșa că sunt părtinitor, voi prezenta în acest articol câteva surse istorice din afara Bibliei care vorbesc despre Isus.

1. Flavius Iosephus (37-100 d.Hr.) – unul din cei mai importanți și renumiți istorici evrei din secolul I – menționează că Isus a trăit, că era un om înțelept, că a avut ucenici, că a fost crucificat și că le-a apărut ucenicilor în a treia zi înviat.

“În vremea aceea a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos’. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, 1-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul.”¹

2. Tacitus (55-117 d.Hr) – a fost un senator roman, orator și probabil unul din cei mai mari istorici al Imperiului Roman din secolul I. Acesta raportează în scrierile lui că numele de creștin provine de la o persoană istorică numită Christos (Christus – lb. latină), care a suferit pedeapsa maximă la vremea respectivă: crucificarea (acest lucru confirmă Evangheliile). Se menționează și faptul că acest lucru s-a întâmplat în timpul domniei lui Pontius Pilatus și a lui Tiberiu, că ”mișcarea” a luat amploare în Iudeea și că a ajuns chiar la Roma. De altfel, Tacitus menționează faptul că Nero nu prea i-a avut la inimă pe creștini și că i-a persecutat puternic².

3. Plinius cel Tânăr – istoric și guvernator roman din secolul I; menționează într-o scrisoare adresată împăratului Traian despre creștinii pe care i-a arestat, că aceștia cântau despre un anumit Christos și că i se închinau Lui³.

4. Talmudul babilonian (300-600 d.Hr.) – o carte de bază pentru evrei – îl menționează pe Isus ca pe un învățător, vindecător, făcător de miracole care a fost crucificat în ajunul Paștelui. Evreii spuneau că Isus făcea aceste lucruri supranaturale prin vrăjitorie, deoarece nu îl recunoșteau ca profet.

5. Lucian din Samosata – istoric grec din secolul al II-lea menționează că creștinii se închinau unui om care a fost crucificat și că trăiesc după legile lui. El spunea că învăţăturile lui Isus includ frăţietatea credincioşilor, importanţa convertirii şi a respingerii celorlalţi zei⁴.

6. Iulius Africanus (160 – 240 d.Hr.) – îl citează pe istoricul Tallus într-o discuție despre întunericul care a fost după crucificarea lui Isus⁵.

7. Mara Bar-Serapion – a fost un filosof sirian, care într-o scrisoare adresată fiului său menționează că evreii ar fi avut un rege înțelept pe care l-au omorât înainte de distrugerea Ierusalimului (70 d.Hr.), lucru care a adus pedeapsa lui Dumnezeu.

Acestea ar fi câteva surse istorice necreștine din primele secole, care îl atestă pe Isus ca personaj istoric. Ce-i drept, autorii acestor scrieri nu au crezut în El, dar au recunoscut faptul că El a trăit şi că a iniţiat o mişcare religioasă.

Ca și o ultimă idee, apostolul Pavel scrie despre Isus la aproximativ 15-20 ani după moartea Sa, adică la un timp extrem de scurt pentru a se dezvolta legende. O mișcare așa de puternică nu ar fi putut porni din Ierusalim, exact locul unde a murit Isus, dacă era fake news. Ucenicii lui Isus au îndurat bătăi, batjocuri și au fost chiar omorâți deoarece susțineau creștinismul. Chiar și cei care inițial au fost sceptici au ajuns să-și dea viața de dragul lui Isus. Oare ai putea să îți dedici viața unei înșelătorii?

Eu te pot cunoaște pe tine în 2 feluri. Primul fel este prin a afla cum te cheamă și câteva lucruri generale despre tine. Așa pot spune că te cunosc “în mare”. Al doilea fel este o cunoaștere “în detaliu”. Aici îmi doresc într-adevăr să te cunosc, îmi doresc să descopăr modul în care tu “funcționezi” și investesc mult mai mult în relația noastră.

Există, în principal, 2 tipuri de cunoaștere, prin care te-aș putea cunoaște mai bine:

1. Cunoașterea rațională sau intelectuală – prin vorbit, schimbat păreri, înțelegerea modului în care tu gândești etc.

2. Cunoașterea prin experiență – facem lucruri împreună, practicăm unele activități, stăm împreună etc.

Dar pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu nu sunt suficiente aceste 2 feluri de cunoaștere, ci este necesar un al 3-lea fel de cunoaștere:

3. Cunoașterea prin Revelație – Dumnezeu te caută, ți se descoperă, iar tu trebuie doar să te deschizi acestei căutări a lui Dumnezeu, după cum a spus și El: “Iată, Eu stau la ușă și bat! Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3:20-22). Această cunoaștere le implică și pe primele 2, dar are și o componentă supranaturală: “Dumnezeu bate la ușa inimii tale”. Doar astfel îl putem cunoaște pe Dumnezeu!

Cum îl lași pe Dumnezeu să ți se descopere? Citind Biblia, rugându-te, postind, ascultând și acceptând sfaturile oamenilor spirituali, făcând dreptate, etc. Chiar acum, când citești aceste rânduri!

Noi avem plăcerile noastre, vrem să cunoaștem cât mai mult din anumite domenii sau anumite persoane, dar nu uita, dacă nu “îți bați capul” și cu ideea de Dumnezeu s-ar putea ca fericirea și viața ta să fie două linii paralele care nu se vor intersecta în această viață.

“Există Dumnezeu”? Fiecare persoană, cel puțin o dată în viață, ajunge să se întrebe asta. Potrivit lui Mircea Eliade, el “este convins de faptul că principala vocaţie a omului de a fi în lume este aceea de a fi religios, adică de a trăi experienţa sacrului, a lui Dumnezeu”¹.

Ce este credința pentru creștini? Este creștinul omul, care atunci când intră în biserică își lasă creierul la ușă? Este credința doar un “feeling” sau avem și argumente prin care o putem susține? Credința nu acționează împotriva rațiunii, ci împreună cu ea! O credință validă pășește în direcția rațiunii căreia îi creează un anumit traseu, dar credința este cea care ajută la parcurgerea traseului respectiv.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată științific, după cum nici inexistența Lui nu poate fi demonstrată științific. În același timp, un om când afirmă că are credință ar trebui să se bazeze pe ceva și acel ceva trebuie să fie real, adevărat, testat.

În următoarele paragrafe vom încerca să aducem câteva argumente ce susțin existența lui Dumnezeu:

1. Argumentul teleologic

Constă în faptul că:

• Orice plan are un Proiectant.
• Universul are un plan foarte complex.
• Prin urmare, universul a avut un Proiectant.

Universul, corpul și ADN-ul uman, moleculele și sistemul ecologic au o concepție atât de uimitoare și de perfectă, încât trebuie să existe o Persoană Divină care să le fi conceput. Dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, viaţa pe pământ nu ar mai exista.

2. Argumentul cosmologic

Argumentul se bazează pe faptul că:

• Orice efect are o cauză.
• Universul şi tot ce există în el reprezintă un efect.
• Trebuie, deci, să existe ceva care să fi cauzat apariţia şi existenţa acestuia.

Dacă ar fi să facem o paralelă cu viața de zi cu zi, argumentul cosmologic constă în faptul că dacă găsim un ceas, care are implementat un mecanism inteligent, care arată ora și o curea, care permite să fie pus pe mână, atunci putem deduce că în spatele unui ceas există un ceasornicar, care l-a creat cu inteligență și minuțiozitate.

3. Argumentul moral

• Dacă Dumnezeu nu există, atunci valorile și îndatoririle morale obiective nu există.
• Valorile și îndatoririle morale obiective există.
• Prin urmare, Dumnezeu există.

Argumentul moral accentueaza existența simțului moralității. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Imoralitatea, crimele, minciuna, furtul, etc., sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde vine acest simț al justiției morale, acest simţ al binelui şi răului? Când spunem că viața este nedreaptă, de unde avem în noi acest simț care ne face să tânjim după dreptate?

4. Argumentul antropologic

• Există trăsături filosofice și morale în constituția omului ce pot fi găsite în Dumnezeu.
• O forță oarbă nu ar fi putut niciodată produce un om cu intelect, sensibilitate, voință, conștiință și credință într-un Creator.

5. Argumentul ontologic

Se bazează pe rațiune, din studiul existenței (ontologia) și a fost formulată de Anselm în secolul XI:

• Dacă Dumnezeu există, atunci El e “o ființă față de care nu poate fi concepută una superioară”. Dacă ceva ar fi mai presus de Dumnezeu, atunci acel ceva ar fi Dumnezeu. Și pentru a fi cel mai presus, acel Dumnezeu ar trebui să fie atotputernic, atotcunoscător și perfect moral.
• De vreme ce existența este posibilă și a exista este superior față de a nu exista, atunci Dumnezeu trebuie să existe. Argumentul se bazează pe faptul ca toți oamenii sunt conștienți de existența unei ființe superioare lor.

6. Vieţi schimbate

• Antony Flew, unul dintre cei mai recunoscuţi atei ai secolului XX, a predat la Universităţile din Oxford și Aberdeen, iar mai apoi a devenit profesor de filosofie la Universităţile Keele și Reading. Lucrarea sa: „Teologie şi falsificare” a fost una din cele mai citite scrieri filosofică după 1950. În schimb, în 2004, a avut loc o schimbare dramatică în gândirea profesorului. Flew a analizat rezultatele cercetărilor cu privire la ADN şi a concluzionat că prin complexitatea incredibilă a aranjamentelor necesare producerii vieţii, este imposibil ca materia vie să fi evoluat din materia moartă și apoi să se dezvolte într-o fiinţă extraordinar de complicată. Pe principiul „urmează dovezile oriunde te duc”, el a concluzionat că există un Creator. În 2007, el publică cartea “Există Dumnezeu”, unde detaliază argumentele ce l-au adus la această concluzie.
• Şi în zilele noastre multor oameni, prin citirea Scripturii şi prin rugăciune, vieţile le sunt schimbate, transformate, înnoite şi mărturisesc că Dumnezeu există.
• De-a lungul anilor, mulți oameni de ştiinţă au fost creștini. Câteva exemple faimoase sunt: Francis Bacon, Blaise Pascal, Isaac Newton, J. J. Thomson. O listă mai detaliată poți să găsești aici.

Putem argumenta raţional credinţa noastră până la o limită. De acolo însă, intervine credința. Dumnezeu ar putea pur și simplu să se arate în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă scopul Lui pentru noi este să avem credință:

• “‘Tomo’ i-a zis Isus, ‘pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).

• “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
• “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge pană la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui” (Psalmi 19:1-4).

În interiorul ființei umane există ceva care tânjeşte după mai mult, care își doreşte ca viaţa să nu se sfârşească aici pe pământ şi că, de fapt, ea nu aparţine acestei lumi pentru totdeauna:

• ”În inima fiecărui om există un gol în formă de Dumnezeu” (Blaise Pascal).
• “Cred în Dumnezeu aşa cum cred în soare, nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că, datorită lui, toate lucrurile se pot vedea” (C.S. Lewis).
• “A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11).

Dacă eşti în căutarea lui Dumnezeu, în Scriptură ni se spune că oricine Îl caută din toată inima lui, Îl găsește. Caută-L mai departe şi El ţi se va descoperi, fiindcă a promis asta! “Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:12-13).

Una din cele mai grele întrebări când vine vorba despre apărarea credinţei creştine este problema răului: Cum poate un Dumnezeu iubitor să nu intervină în lumea, pe care El a creat-o, atunci când există suferinţă?

Sunt mai multe tipuri de suferinţe:

• suferinţa celor inocenţi.
• suferinţa omului de rând.
• suferința rezultată de pe urma dezastrelor naturale.

În următoarele paragrafe vom încerca să dăm un răspuns la această întrebare și să vedem ce are de spus Scriptura cu privire la cele trei categorii enumerate.

Există în natura umană încercarea de a găsi o corelație între un comportament rău care aduce consecințe rele și invers, un comportament bun, care atrage binecuvântări.

• Această mentalitate era răspândită și pe vremea domnului Isus, când ucenicii au întâlnit un om orb din naștere și L-au întrebat că cine a păcătuit, el sau părinții lui. Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Ucenicii au făcut niște greșeli des întâlnite, acelea de a presupune că cei inocenți nu vor suferi niciodată și de a încerca să găsească cauza suferinței, fie la el sau la părinții lui. Isus răspunde că orbirea nu a fost un rezultat al păcatelor acestui om, ci faptul că Dumnezeu avea un scop mai înalt pentru suferința sa.
• Un alt episod îl surprinde pe Isus dând o explicație cu privire la moartea unor tineri nevinovați: “Acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:4-5). În acest caz, Isus a negat, din nou, ideea că tragedia și suferința sunt rezultatul păcatului personal. Isus a subliniat faptul că trăim într-o lume plină de păcat și de efectele sale. Prin urmare, toți oamenii sunt chemați la o viață de pocăință.
• O parte din catastrofele naturale se datorează acțiunilor greșite ale oamenilor: defrișări ale pădurilor, expunerea prin construirea unor locuințe în zone cu risc seismic sau de inundații etc. Astfel, Dumnezeu nu trebuie învinovățit pentru alegerile greșite ale oamenilor. Asta este valabil și în cazul bolilor, când omul alege în mod deliberat să consume anumite alimente nesănătoase, sucuri, fast-food etc. În același timp, profețiile biblice arată că în zilele din urmă vor avea loc dezastre naturale: “pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Matei 24:7). Ca urmare a intrării păcatului în lume, întreaga natură suferă și așteaptă să fie restaurată.

Astfel, toată lumea suferă, indiferent dacă suferința poate fi sau nu legată de un păcat personal specific, indusă sau nu de acțiunile noastre. Și atunci de ce îngăduie Dumnezeu suferința?

În cartea sa “De ce există suferinţă?“, autorul Ravi Zacharias spune că: “Dacă vrei să trăieşti viaţa pe deplin, suferinţa este necesară. Este imposibil să trăieşti o viaţă completă fără suferinţă”.

Furtunile din viața noastră sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne atrage mai aproape de El, de a ne modela și de a ne șlefui caracterul. Cu alte cuvinte, suferinţa e alarma lui Dumnezeu. Scriitorul C.S.Lewis spunea: “Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţă, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezeşte o lume surdă“.

Cel mai remarcabil exemplu al unei persoane care a suferit, deși era nevinovată, a fost însuși Isus Hristos. Atunci când el a luat chip de om, s-a făcut deopotrivă părtaș firii omenești și a cunoscut durerea și suferința. Isus a plâns, a fost ispitit, a fost disprețuit, prigonit de oameni și a îndurat una din cele mai mari torturi – moartea pe cruce. Profetul Isaia a profețit despre suferințele domnului Isus: “Disprețuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferința, era aşa de disprețuit că îți întorceai fața de la El”. Prin faptul că însuși Dumnezeu a suferit, El înțelege cel mai bine situația noastră umană și promite că dacă ne vom încrede în El, El va fi cu noi: “Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”. (1 Petru 5:7).

Astfel, în momente de disperare și întristare învățăm cele mai valoroase lecții:

• Să ne îndepărtăm ochii de la această lume, de la eul nostru și să începem să căutăm sensul existenței noastre.
• Prin rugăciune, Dumnezeu ne asigură că va da alinare inimii noastre conform promisiunilor sale numeroase din Scriptură: “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
• Să învățăm să îi ajutăm pe alții care se confruntă cu suferința: “pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:4).
• Autenticitatea credinței va determina modul în care noi răspundem la încercările prin care trecem. Un credincios aflat în suferință poate nu va înțelege rostul acesteia, dar va alege să se încreadă în continuare în suveranitatea lui Dumnezeu, știind ca El este în control.
• Să ne maturizăm și alegem să facem binele, indiferent de consecințe. Apostolii și martirii, deși au făcut ce este plăcut înaintea Domnului, nu și-au primit răsplata imediată de la oameni, nu au fost apreciați de cei contemporani lor.

Suferinţa cu care te confrunți în viaţă are doua direcţii: fie te îndepărtează, fie te apropie de Dumnezeu.

În primul caz, suferința te face să te retragi “în peşteră”, involuntar trăind în neiertare nu vei ierta oamenii care ți-au provocat suferința sau nu-L vei ierta pe Dumnezeu și aşteptările pe care le-ai avut de la El. În al doilea caz, poți accepta ce ți s-a întâmplat, alegând să faci din rana ta pansament pentru alţii şi să îi ajuți pe cei care vor trece prin situaţii de suferinţă similare. Suferinţa privită din perspectiva lui Dumnezeu are rolul de a ne transforma, de a ne modela şi de a face din noi perle preţioase. Tu ce alegi să faci din suferinţa ta?