Mulți scriitori atei contemporani susțin că știința e incompatibilă cu ideea unui Dumnezeu creator și, implicit, cu credința creștină. E logic să te întrebi dacă e o afirmație validă. 

Nu știu dacă ești familiarizat cu principiile epistemologiei (studiul procesului și mijloacelor de cunoaștere), însă permite-mi să încep prin a enunța unul din aceste principii, și anume ‘legea cauzalității‘. Definită corect (și simplu) aceasta afirmă că pentru orice efect există o cauză. Ea nu afirmă că orice lucru care există are o cauză, ci că orice efect este determinat de o cauză antecedentă. 

Concepția creștină despre Dumnezeu este că El este cauza primară (the uncaused cause) și că tot ceea ce putem observa, fie empiric, fie prin intermediul științei, este efectul acestei cauze primare. Evident, în interiorul oricărui sistem există elemente și forțe intermediare. Cu toate acestea, dacă pornim de la studierea elementelor palpabile mergând înspre sursă, vom ajunge să observăm că, pentru ca orice lucru să existe ceva trebuie mai întâi să fie ‘self-existent’, adică existent prin sine însuși. Teologic, termenul se numește ‘aseitatea’ Lui Dumnezeu, dar despre asta și despre cum este el susținut de Scriptură, poate într-un alt articol.

Știința, care se bazează pe legea cauzalității, observă lucruri pe care noi nu le putem observa cu ochiul liber, lucruri care pot influența (direct sau indirect) rezultatul final al unui proces, dar știința e limitată în ce privește cunoașterea (în special în sfera filosofiei, artei, moralității, etc.), fiind incapabilă să ofere răspunsuri la multe întrebări esențiale, cum ar fi “de ce există ceva în loc de nimic?” și “cum poate haosul să creeze ordine?”.

Albert Einstein spunea “Cel mai de neînțeles lucru cu privire la univers, e că poate fi înțeles”¹. La rândul său, Charles Darwin își exprima îngrijorarea cu privire la fiabilitatea propriilor argumente naturaliste spunând într-o scrisoare adresată unui prieten: “Pentru mine, înfiorătoarea îndoială se ridică atunci când mă gândesc dacă convingerile din mintea omului, care s-a dezvoltat în urma minții animalelor inferioare, au vreo valoare sau sunt vrednice de încredere“². 

Două idei convergente din gura unor oameni cu filozofii de viață diferite. Cred că putem afirma că știința nu poate exista (prin definiție) fără o minte/rațiune perfect ordonată, care să analizeze structurile unei lumi perfect ordonate. 

Așadar, știința nu poate dovedi inexistența Lui Dumnezeu pentru că e limitată în cunoaștere. Știința observă, iar o afirmație ateistă absolută cere o dovadă a absenței Lui, iar aceasta nu există. Mai mult, o înțelegere pur ateistă asupra științei nu este posibilă fără a încălca principiul cauzalității, care stă la baza descoperirilor științifice.

Privind, astfel, la rolul științei și la concepția creștină despre Dumnezeu, vedem cum cele două “elemente” aduse în discuție nu pot fi catalogate ca incompatibile. Știința nu se contrazice cu Dumnezeu, după cum mecanica auto nu se contrazice cu Henry Ford³.

Ai putea atunci să afirmi că oamenii de știință sunt împotriva Lui Dumnezeu? Deși sunt mulți cercetători atei care neagă existența Creatorului. niciodată în istorie nu a existat un consens al oamenilor de știință (ca întreg grup intelectual) care să afirme așa ceva. Dimpotrivă, există un număr foarte mare de teiști (majoritatea fiind chiar creștini) ale căror descoperiri se bazau pe încrederea lor neclintită într-un Dumnezeu care a creat o lume complexă, guvernată de anumite legi bine ordonate care trebuiau descoperite. Printre aceștia se numără Galileo, Johannes Kepler, Francis Bacon, Blaise Pascal, Robert Boyle, Isaac Newton, William Herschel, Michael Faraday, Samuel F.B. Morse, Louis Pasteur.

Privind în istorie, la dezvoltarea cunoașterii științifice, putem afirma cu încredere, alături de Alfred Whitehead (matematician și filozof britanic), că știința este chiar o moștenire iudeo-creștină⁴.

Sursa:

1. Albert Einstein – Franklin Institute Journal March 1936 – Physics and Reality
2. Charles Darwin – Letter to William Graham, 3 July 1881
3. Frank Turek – Stealing from God: Why Atheists Need God to Make Their Case
4. Alfred North Whitehead – Science and the Modern World

O întrebare bună, dar o întrebare cu multe răspunsuri. Presupun că atunci când te gândești la numărul mare de biserici, îți vin în minte două aspecte: numărul substanțial de denominații creștine și numărul mare de clădiri. Unele biserici sunt născute din motivații Biblice, sănătoase și benefice societății şi în special credincioșilor, în timp ce altele sunt născute din dorințe egoiste, având un efect dăunător atât asupra comunităților locale, cât și asupra credincioșilor. Sunt convins că sunt și alte motive în afara celor menționate mai jos, însă majoritatea se încadrează în cel puțin una din următoarele 5 categorii:

1. Evanghelizare + înființare de biserici 

Mandatul credincioșilor a fost întotdeauna (și încă este) acela de a duce Evanghelia (vestea bună despre persoana lui Isus Hristos și lucrarea Sa de mântuire) până la marginile pământului. Ucenicii au început acest process încă din timpul vieții lui Isus și au căutat să vestească Evanghelia chiar cu prețul vieții. În ciuda persecuției din primele secole, numărul credincioșilor creștea nespus de mult și astfel, se formau noi comunități de creștini. La început, aceste comunități erau alcătuite din iudei care Îl recunoșteau pe Isus ca fiind Mesia cel promis în profeții. Așadar, locașurile de închinare (la început în case sau sinagogi) au apărut din necesitatea credincioșilor de a se strânge laolaltă pentru a se închina Creatorului și pentru a comemora moartea și învierea lui Hristos. Și astăzi se formează noi biserici și se construiesc clădiri pentru a facilita crearea unui loc în care Cuvântul Lui Dumnezeu sa fie proclamat, pentru ca oamenii să cunoască bucuria mântuirii și a vieții schimbate.

2. Expansiune globală și culturală 

Ucenicii nu au rămas doar în Palestina. Au trecut dincolo de zonele în care mergeau de obicei și au predicat Evanghelia neamurilor, adică altor naționalități (greci, etiopieni, romani, etc), împlinind profeția făcută de Dumnezeu lui Avraam (Geneza 26:4) și anume că din Israel va ieși Cineva care va fi o binecuvântare pentru tot pământul. Evident, aceşti credincioși se întâlneau în comunități puțin diferite de cele evreiești, întrucât aveau elemente specifice culturii lor. Astfel, am ajuns nu la o separare, ci la o expansiune a Evangheliei și a comunităților creștine din punct de vedere teritorial și cultural. În ziua de azi, unii oameni observă diferențele culturale ale acestor adunări și le etichetează ca fiind diferite, deși ele au un crez de bază comun.

3. Schisme și reforme

Cu trecerea timpului, statul a început să își exercite tot mai mult autoritatea asupra bisericii (ca întreg). Astfel, trebuie să recunoaștem că, din păcate, unii credincioși (printre care și “lideri spirituali”) au abandonat misiunea apostolică de a duce Vestea Bună mai departe, și au înlocuit-o cu o dorință de putere, o dorință de câștig material sau cu alte interese personale. Acest lucru a adus, în mod inevitabil, la rupturi, cele mai cunoscute fiind Marea Schismă (din anul 1054) şi Reforma lui Martin Luther (1517 AD). Mulți martiri s-au “luptat”, de-a lungul anilor ca Biblia să ajungă în mâinile credincioșilor. Asta a dus, bineînțeles, la formarea unor noi comunități prin separarea unora de bisericile ce voiau ca Scriptura să fie doar la îndemâna clericilor.

4. Neînțelegeri doctrinare

Totuși, nu toate schismele au avut la bază elemente negative precum câteva dintre cele menționate mai sus. Unele s-au produs și datorită diferențelor doctrinare și de interpretare a Sfintei Scripturi. Unele diferențe doctrinare sunt destul de mici, aproape insesizabile, în timp ce altele sunt destul de mari și am putea spune ireconciliabile din punct de vedere bisericesc. Unele se datorează diferențelor de interpretare a anumitor pasaje biblice, altele se datorează accentului pus pe tradiție. Câteva exemple găsim în: doctrina despre persoana Domnului Isus, doctrina mântuirii, doctrina botezului, împărtășania, doctrina închinării aduse Maicii Domnului, sfinților apostoli și îngerilor. Pe lângă cele menționate, ar mai fi o subcategorie atribuită adesea neînțelegerilor doctrinare, și anume cea a ereziilor. Dacă primele diferențe dogmatice fac referire la acele diferențe care separă un cult creștin de altul (fundația fiind aceeași), ereziile separă un cult creștin de un cult care s-a desprins din creștinism, care se autoproclama ca fiind creștin, dar care neagă adevărurile esențiale ale creștinismului (e.g. Martorii lui Iehova, Mormonii, etc.).

5. Tranziție culturală 

Începând cu perioada iluminismului și revoluția industrială, lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, astfel că anumite stiluri artistice (în materie de muzică, pictură, arhitectură, etc.) au început sa fie adoptate atât în clădirile bisericilor, cât și în întâlnirile bisericești. Unele au fost primite cu căldură, altele au fost respinse. Unii le-au considerat benefice pentru vestirea Evangheliei, alții au considerat că metodele moderne dezvoltate în artă sau comunicare, nu pot, și nu trebuie să fie îmbinate cu închinarea duhovnicească. Ca urmare, unele biserici s-au separat formând congregații care, cel puțin la prima vedere arată destul de diferit, deși crezul esențial ar putea fi identic.

După cum se poate observa, există multe motive care încearcă să justifice numărul mare de biserici. Unele diferențe sunt benefice întrucât ne încurajează la studiu profund în căutarea adevărului. Totuși, ca și creștini, așteptăm cu nerăbdare acel moment în care, toți cei ce ne-am pus încrederea în Hristos, vom fi în unitate perfectă pentru că vom cunoaște toate lucrurile care azi ne separă. Până atunci, deși ne închinăm în clădiri diferite, conduse după principii diferite, continuăm să zidim unitatea dintre noi împlinind porunca Mântuitorului nostru: “Iubiți-vă unii pe alții, cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34-35).

Dacă ești în căutarea unei biserici,  îți recomand să te uiți la acele biserici care prețuiesc Biblia, și o fac non-negociabilă. De asemenea, îți recomand să parcurgi articolul ‘Cum să-mi aleg o biserică?‘.

Creștinii care sunt siguri de ceea ce cred, vor spune că nu. Cred că și această întrebare, ca și discuția legată de credință și știință, pornește dintr-o teamă de fraza ”crede și nu cerceta”. Această teamă izvorăște dintr-o dezinformare generală legată de ceea ce ne cere Dumnezeu și Biblia.

Sunt două curente majore pe care doresc să le definesc în răspunsul acesta, și anume științismul și fideismul.

Științismul este curentul care spune că singura modalitate de cunoaștere este cea științifică, iar la capătul opus al spectrului este fideismul, care spune că toată cunoștința se bazează pe credință.

Personal, nu sunt adeptul vreunui astfel de curent. Orice copil pus să tragă cea mai scurtă cale între punctul A și B va desena o dreaptă fără să înțeleagă demonstrația științifică, iar fideismul aplicat ar anula simțul văzului.

Cred că acest verset exprimă în cuvinte puține atitudinea pe care o adoptă Biblia față de rațiune, dovezi pentru credință și credibilitate. Apostolul Ioan este martor ocular la evenimentele pe care le descrie. Mai mult încă, în tradiția evreiască, fiind nevoie de cel puțin doi martori oculari pentru ca un eveniment să fie considerat credibil, Ioan menționează și prezența celorlalți apostoli la întâmplările relatate. Acestă atitudine, pro-înțelegere și pro-credibilitate, care nu se dă înapoi de la a aduce dovezi clare legate de evenimentele sau învățăturile care formează baza credinței creștine, este prezentă și în pasajele care relatează învierea lui Isus, nașterea Lui și alte momente importante.

Desigur, ca și în știință sau orice în alt domeniu, și în credință există anumite lucruri pe care încă nu le înțelegem, dar acest adevăr nu înseamnă anularea rațiunii, ci dimpotrivă, ne invită la a încerca să cunoaștem cât mai mult. Diferența dintre necunoscutele credinței și cele ale lumii naturale este că pe cele ale credinței putem să le încredințăm lui Dumnezeu care ne va descoperi toate tainele la vremea lor.

Creștinismul e de multe ori portretizat greșit. O concepție eronată etichetează creștinismul ca fiind un set irațional de valori învechite, care descurajează cercetările științifice. În seria ‘Știința si Credința’ vom incerca să argumentăm raționalitatea credinței și să explicăm modul în care aceasta se împacă cu știința.

Această întrebare se leagă de multe dezbateri și discuții care au loc până în ziua de astăzi la cel mai înalt nivel. Dezbaterea existenței lui Dumnezeu, dezbaterile legate de apariția universului și a vieții sunt strâns înrudite cu acest “război” ideologic și filosofic între worldview-ul (concepția despre lume și viață) filozofiei naturale¹ și cel teist. Mulți oameni își pun această întrebare pentru că asociază expresia ”Crede și nu cerceta” cu anumite denominațiuni creștine istorice și sunt convinși că acestea au ca scop manipularea oamenilor. Cu toate acestea, Biblia ne oferă mai multe exemple (Faptele Apostolilor 8:27-34), în care accentul cade pe înțelegerea rațională.

Sunt obligat să clarific un aspect esențial al acestei întrebări. Știința și credința nu sunt și nu pot fi în conflict pentru că din punct de vedere filosofic, nu se ocupă de același element. Știința răspunde la problematica metodei (cum?), iar credința se referă în mod special la agent (cine?).

În momentul în care trasezi această graniță, putem observa următorul exemplu:

Să presupunem că teoria evoluționistă a Big Bang-ului ar fi singura explicație validă pentru originea universului. Chiar dacă acest lucru ar fi nenegociabil, teoria Big Bang-ului nu explică decât metoda prin care universul a explodat în existență dar nu și cine sau de ce a provocat explozia. Stephen Hawking spune: “Pentru că o lege a gravitației există, universul poate și se va crea”². La prima vedere, legea gravitației pare a fi exprimarea unui agent, dar până și în această afirmație surprinzătoare, ea reprezintă o metodă.

Astfel, știința a înlocuit ceea ce azi numim the gods of the gaps – idolii folosiți pentru a explica fenomenele care încă nu erau înțelese în acel punct istoric (ex. Thor – Dumnezeul Fulgerului, Ra – Dumnezeul Soarelui, etc.). Dumnezeul creștin este Dumnezeul lucrurilor pe care le cunoaștem și al celor pe care nu le cunoaștem. El nu este modalitatea, ci agentul care se folosește de diferite metode, cauza necauzată. Știința ne ajută să înțelegem cum funcționează lumea iar credința ne dezvăluie cine a făcut-o să funcționeze.

Ca si creștini, credem că Dumnezeu se lasă a fi descoperit prin știință, în creație (Romani 1:20). În concluzie, te încurajez să citești și următoarele articole din seria ‘Ştiința și Credința’, să observi și să cercetezi mai mult atât despre concepția creștină asupra vieții cât și despre implicarea Lui Dumnezeu in propria-i creație.

Sursa:

1. Hawking, Stephen: The Grand Design, Bantam, England, 2010
2. Planting, Alvin: Warrant and Proper Function, Oxford University Press, USA, 1993

Budismul este o religie foarte divizată, fără o dogmă strictă și clar formulată. Budismul este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda și Vietnam.

Dacă între creştinism, iudaism, martori şi islamism se mai găsesc asemănări, vom vedea mai departe că între creştinism şi budism sunt foarte puţine asemănări, predominând diferenţele.

“Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său și care respinge ideea unui Dumnezeu Ființă Superioară”, spunea Mircea Eliade în volumul II din “Istoria credințelor și ideilor religioase”.

Cum a apărut budismul?

Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama (născut în 560 î.Hr. și decedat în 480 î.Hr., conform istoricilor moderni) s-a născut în familia regală din India. Acesta trăieşte o viaţă de lux, familia sa încercând să-l protejeze de durere şi suferinţă, prin limitarea contactului cu oamenii din exterior.

Cu toate astea, Guatama întâlneşte patru oameni diferiţi: un om în vârstă, un bolnav, un mort şi cu un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenței materiale, datorită bătrâneții, a bolii și respectiv a morții. Văzând liniștea călugărului, decide să renunţe la viaţa de bogăţie şi decide să devină și el ascet, pentru a urmări iluminarea.

La vârsta de 35 de ani, prin meditaţie, el dobândeşte “iluminarea”, ajungând să fie cunoscut ca „cel luminat”, sau „Buddha”. Ulterior, a început să-i învețe pe colegii lui călugări, printre care dobândise deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii săi discipoli.

Gautama a descoperit că iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț, o viaţă de lux sau în renunţarea completă a sinelui. El a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca „cele patru adevăruri nobile”:

• A trăi înseamnă să suferi.
• Suferința este cauzată de dorință.
• Suferința poate fi eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor.
• Acest lucru este dobândit urmând calea nobilă cu “opt brațe”.

“Calea cu opt braţe” constă din a avea:

• O vedere.
• O intenție.
• O vorbire.
• Acțiune.
• Un trai (viața de călugăr).
• Un efort (energii corect direcționate).
• O înțelegere (meditare).
• O concentrare (focalizare) corectă.

În ce constă budismul?

Învăţăturile budismului sunt comune și hinduismului. Anume: reîncarnarea, karma, maya. Budismul poate fi greu înţeles în ceea ce priveşte raportarea la Dumnezeu. Unele curente de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele ar putea fi numite panteiste, iar altele care cred în ceva supranatural, dar nu este definit foarte clar în ce anume. Budismul clasic însă tinde să păstreze tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme.

Budismul este divizat în două categorii vaste: Theravada și Mahayana. Theravada este forma de călugărie, care rezervă cea mai înaltă iluminare și Nirvana pentru călugări, în timp ce budismul Mahayana se adresează și celor care nu sunt călugări.

Budismul este împărţit în numeroase ramuri: Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu.

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu. În schimb, după moartea sa a fost ridicat la rang de dumnezeu de unii dintre urmaşii săi, deşi nu toţi budiştii sunt de acord cu această perspectivă.

Budismul nu răspunde la întrebarea cine a creat Universul deoarece în această religie nu există noţiunea de început şi sfârşit. Pentru budişti, omul este supus unui ciclu nesfârșit de reîncarnări.

Karma unui om este rezultatul faptei conform căruia din orice fenomen trebuie să rezulte un altul. Consecința unei fapte comise în această viață nu se materializează neapărat în viața imediat următoare, ci se poate manifesta chiar în aceeași viață sau în alte vieţi mult mai îndepărtate.

Un budist trebuie să se detașeze de karma și de ciclul reîncarnărilor, prin faptul că el trebuie să continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detașată de rezultatul lor. El trebuie să renunțe la anumite stări: dorință, ignoranță, poftă, iluzie, egocentrism, credința într-un sine veșnic, ură, să se detaşeze de aceste instincte umane.

Nirvana reprezintă starea în care este nimicită suferința și în care omul se debarasează de ciclul reîncarnărilor. Scopul final al budismului este Nirvana, când „stingerea” tuturor dorințelor este completă, iar persoana este transformată într-o altă stare.

Concluzii

În budism, există trei „focuri” pe care practicantul încearcă să le stingă pentru a găsi Nirvana: pasiunea, ura și ignoranța (amăgirea). Această învățătură este comună Bibliei, care spune că “Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultaţi de poftele lui.” (Romani 6:12). Totodată ura și ignoranța sunt denunțate și în Scriptură. Există în jur de 70 de proverbe care vorbesc despre „prostul” şi toate sunt în context negativ. Ura de asemenea este o stare negativă: „Ura stârnește conflictul, dar dragostea acoperă toate greșelile” (Proverbele 10:12).

Cu toate acestea, stingerea „pasiunii” de către budism este cu mult diferită de direcţia pe care o oferă Biblia. Budismul nu vede păcatul ca încălcarea unui cod moral divin. Mai degrabă, recomandă eliminarea tuturor dorințelor pentru a scăpa de orice dorință. În schimb, Dumnezeu promite să ne împlinească dorințele inimii noastre, astfel încât să ne bucurăm de El (Psalmi 37:4).

Spre deosebire de Nirvana, raiul în viziunea creştinilor este un loc unde este bucurie veşnică și dorințele sunt împlinite. Budismul nu crede în existenţa sufletului, viaţă veşnică şi nici în existenţa unui Dumnezeu creator şi iubitor. Astfel, la fel ca şi în islamism, omul trebuie să depună eforturi pentru a se salva pe sine.

Cei care cred că religia budistă este adevărata religie, ar trebui să se întrebe dacă acesta este într-adevăr scopul vieții: să trăim, să îndurăm atât de multă durere și suferință, apoi să murim și să o luăm de la capăt? Ar trebui ca acest lucru să trezească un semn de întrebare asupra rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu Și-a trimis Fiul să moară pentru noi, o singură dată, pentru ca noi să nu suferim o veșnicie întreagă.

Întemeietorul religiei

Creştinism

Pentru creştini, Isus (în ebraică Ieșua, născut în Betleemul din Iudeea) este întemeietorul religiei creştine şi este considerat a fi Mesia cel vestit de Scripturile iudaice. Viaţa lui Isus a fost consemnată atât în evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament, cât şi în alte manuscrise din vremea respectivă.

Maria, mama biologică a lui Isus, pe vremea când era logodită cu Iosif primeşte o înştiinţare din partea unui înger că va rămâne însărcinată de la Dumnezeu şi va naşte un fiu, care va împlini planul lui Dumnezeu de salvare a lumii.

Isus şi-a început lucrarea de predicare de la vârsta de 30 de ani, având 12 ucenici. În timpul acesta, Isus a vindecat mulţi oameni, a făcut exorcizări, a înviat morţii şi a demonstrat că are control asupra naturii. Toate aceste semne le-a făcut cu scopul de a demonstra că El era Mesia cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu.

La 33 de ani, el este condamnat la moarte prin răstignire pe cruce de către Pilat din Pont. El și-a purtat crucea în spate, până la dealul Golgota, unde i-au fost pironite mâinile şi picioarele, fiind răstignit pe o cruce, batjocorit de soldaţi şi de evrei. Chiar în momentele acestea dificile, Isus se roagă ca Dumnezeu să-i ierte, căci nu sunt conştienţi de ce fac.

Conform creştinilor, Isus a înviat a treia zi şi s-a arătat Mariei, mamei sale, Mariei Magdalena și ucenicilor. Timp de 40 de zile, s-a arătat unui număr mare de oameni (consemnați în Biblie, circa 500), unor ucenici care mergeau spre Emaus şi din nou, celor 12 ucenici. După 40 de zile, S-a înălţat la cer, spunând că tot în acelaşi mod în care pleacă, El va reveni.

Islamism

Pentru musulmani, Mahomed (în arabă Muḥammad, născut în anul 570 la Mecca și decedat în anul 632) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și ultimul profet al lui Dumnezeu.

Mahomed se căsătorește cu prima lui soţie, la vârsta de 25 de ani, ea având 40. După ce soţia sa moare, el se căsătoreşte cu încă nouă femei. Cunoscut ca fiind un om bun şi corect, acesta este atras de partea spirituală, petrecând mult timp în “retragere spirituală” în peşteri şi în alte locuri singuratice.

La vârsta de 40 de ani, în timp ce dormea, Mahomed primeşte o revelaţie din partea “îngerului Gavril”, care Îl pune să citească dintr-o carte. Mahomed refuză, dar îngerul insistă, apăsând cartea pe faţa lui, aproape sufocându-l. Cuvintele rostite îi rămân întipărite în minte, cuvinte pe care le va predica mai întâi familiei și mai apoi publicului larg. În timpul revelării Coranului, Mahomed avea deseori convulsii puternice, accese de febră şi răcirea trupului.

Dumnezeu este numit “Allah”, iar Mahomed învaţă că această carte, Coranul, este cuvântul perfect, autoritatea a revelaţiei lui Allah.

Cum poate fi un om mântuit?

Creştinism

Conform doctrinei creştine, Dumnezeu oferă mântuirea prin Isus Hristos. Moartea Sa pe cruce şi apoi învierea Sa oferă mântuirea tuturor celor care cred şi este un dar nemeritat. Conform Bibliei, un om este mântuit prin auzirea Evangheliei, vestea bună, prin credința în Isus și a jertfei Sale care îi acoperă toate păcatele. Desigur, credinţa sa este vizibilă prin faptul că are loc o schimbare, o transformare în viaţa sa. Credinţa este însoţită de fapte: morale, citirea Scripturii, mersul la biserică, practicarea dărniciei etc. dar acestea nu constituie baza mântuirii, ci sunt o consecinţă a credinţei.

Islamism

La baza credinţei, musulmanii au cei cinci stâlpi:

• Mărturisirea de credință: Pentru a valida credinţa unui musulman este nevoie ca el să afirme declaraţia sa de credinţă: „Este un singur Dumnezeu adevărat (Allah) și Mahomed este Mesagerul (Profetul) lui Dumnezeu”.
• Rugăciunea: În fiecare zi un musulman se roagă de cinci ori.
• Dărnicia: Un musulman practică dărnicia pentru săraci.
• Postul: Pe lângă postul ocazional, toți musulmanii trebuie să postească în timpul sărbătorii Ramadanului (luna a noua în calendarul islamic).
• Pelerinajul la Mecca: Acest pelerinaj trebuie făcut cel puțin o dată în timpul vieții (în timpul lunii a douăsprezecea din calendarul islamic).

Deoarece la musulmani, mântuirea se câştigă prin fapte bune şi ascultarea de Coran, aceste cinci dogme sunt luate în serios, iar mântuirea este condiţionată de aceste practici.

Concluzii

Conflictele de opinii dintre islamism şi creştinism se evidenţiază în primul rând legat de persoana lui Isus şi Mahomed. Creştinii susţin că Isus a fost fără de păcat, în timp ce Mahomed a avut păcate. Isus a murit şi a înviat, în timp ce Mahomed a murit şi trupul său a fost aşezat în mormânt, la Medina.

Creştinii susţin că Isus a murit pe cruce, în timp ce musulmanii susţin fie că Isus a leşinat pe cruce, iar Iosif şi Nicodim l-au dat jos de pe cruce, la insistenţele nevestei lui Pilat, fie că a fost altcineva pe cruce, cineva care avea chipul lui Isus, susținând astfel teoria substituției.. Pentru musulmani, a fi Dumnezeu şi a muri pe cruce este considerat o blasfemie și o înjosire.

Creştinii consideră că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, în timp ce musulmanii îl consideră un mare profet.

În creştinism, Isus a fost cel care a plătit preţul pentru păcatele noastre, în timp ce în islam, omul trebuie să-şi câştige dreptul de a fi mântuit, prin fapte bune, fiind un musulman devotat.

Musulmanii nu trebuie să pună la îndoială autenticitatea Coranului şi dacă o fac, trebuie să-şi ceară iertare. Musulmanii sunt încurajaţi mai degrabă să înveţe pe de rost pasaje din Coran, în limba arabă, decât să înţeleagă sau să studieze cuvântul.

Musulmanii învaţă că trebuie să se roage lui Mahomed şi să ceară pacea peste el. În cartea sa “Căutându-L pe Allah, L-am gasit pe Isus”, autorul notează: “De ce în rugăciune mă adresez lui Mahomed? Doar el nu poate să mă audă. Este mort! Nu ar trebui să mă rog vreunui om, fie el chiar profetul. Şi de ce invoc pacea asupra lui? Nu sunt eu mijlocitorul său”. Scriitorul adaugă: “Nu ai fi putut să-i dăruieşti tu [Allah] siguranţa şi pacea? Dacă el, profetul, nu poate avea siguranţă şi pace, ce nădejde îmi mai rămâne mie?”

În mod clar, islamul și creștinismul nu pot fi simultan adevărate. În acest articol am expus câteva idei despre diferenţele dintre cele două religii, iar din acest moment, cititorul are datoria să decidă care este religia adevărată.