Mulți scriitori atei contemporani susțin că știința e incompatibilă cu ideea unui Dumnezeu creator și, implicit, cu credința creștină. E logic să te întrebi dacă e o afirmație validă. 

Nu știu dacă ești familiarizat cu principiile epistemologiei (studiul procesului și mijloacelor de cunoaștere), însă permite-mi să încep prin a enunța unul din aceste principii, și anume ‘legea cauzalității‘. Definită corect (și simplu) aceasta afirmă că pentru orice efect există o cauză. Ea nu afirmă că orice lucru care există are o cauză, ci că orice efect este determinat de o cauză antecedentă. 

Concepția creștină despre Dumnezeu este că El este cauza primară (the uncaused cause) și că tot ceea ce putem observa, fie empiric, fie prin intermediul științei, este efectul acestei cauze primare. Evident, în interiorul oricărui sistem există elemente și forțe intermediare. Cu toate acestea, dacă pornim de la studierea elementelor palpabile mergând înspre sursă, vom ajunge să observăm că, pentru ca orice lucru să existe ceva trebuie mai întâi să fie ‘self-existent’, adică existent prin sine însuși. Teologic, termenul se numește ‘aseitatea’ Lui Dumnezeu, dar despre asta și despre cum este el susținut de Scriptură, poate într-un alt articol.

Știința, care se bazează pe legea cauzalității, observă lucruri pe care noi nu le putem observa cu ochiul liber, lucruri care pot influența (direct sau indirect) rezultatul final al unui proces, dar știința e limitată în ce privește cunoașterea (în special în sfera filosofiei, artei, moralității, etc.), fiind incapabilă să ofere răspunsuri la multe întrebări esențiale, cum ar fi “de ce există ceva în loc de nimic?” și “cum poate haosul să creeze ordine?”.

Albert Einstein spunea “Cel mai de neînțeles lucru cu privire la univers, e că poate fi înțeles”¹. La rândul său, Charles Darwin își exprima îngrijorarea cu privire la fiabilitatea propriilor argumente naturaliste spunând într-o scrisoare adresată unui prieten: “Pentru mine, înfiorătoarea îndoială se ridică atunci când mă gândesc dacă convingerile din mintea omului, care s-a dezvoltat în urma minții animalelor inferioare, au vreo valoare sau sunt vrednice de încredere“². 

Două idei convergente din gura unor oameni cu filozofii de viață diferite. Cred că putem afirma că știința nu poate exista (prin definiție) fără o minte/rațiune perfect ordonată, care să analizeze structurile unei lumi perfect ordonate. 

Așadar, știința nu poate dovedi inexistența Lui Dumnezeu pentru că e limitată în cunoaștere. Știința observă, iar o afirmație ateistă absolută cere o dovadă a absenței Lui, iar aceasta nu există. Mai mult, o înțelegere pur ateistă asupra științei nu este posibilă fără a încălca principiul cauzalității, care stă la baza descoperirilor științifice.

Privind, astfel, la rolul științei și la concepția creștină despre Dumnezeu, vedem cum cele două “elemente” aduse în discuție nu pot fi catalogate ca incompatibile. Știința nu se contrazice cu Dumnezeu, după cum mecanica auto nu se contrazice cu Henry Ford³.

Ai putea atunci să afirmi că oamenii de știință sunt împotriva Lui Dumnezeu? Deși sunt mulți cercetători atei care neagă existența Creatorului. niciodată în istorie nu a existat un consens al oamenilor de știință (ca întreg grup intelectual) care să afirme așa ceva. Dimpotrivă, există un număr foarte mare de teiști (majoritatea fiind chiar creștini) ale căror descoperiri se bazau pe încrederea lor neclintită într-un Dumnezeu care a creat o lume complexă, guvernată de anumite legi bine ordonate care trebuiau descoperite. Printre aceștia se numără Galileo, Johannes Kepler, Francis Bacon, Blaise Pascal, Robert Boyle, Isaac Newton, William Herschel, Michael Faraday, Samuel F.B. Morse, Louis Pasteur.

Privind în istorie, la dezvoltarea cunoașterii științifice, putem afirma cu încredere, alături de Alfred Whitehead (matematician și filozof britanic), că știința este chiar o moștenire iudeo-creștină⁴.

Sursa:

1. Albert Einstein – Franklin Institute Journal March 1936 – Physics and Reality
2. Charles Darwin – Letter to William Graham, 3 July 1881
3. Frank Turek – Stealing from God: Why Atheists Need God to Make Their Case
4. Alfred North Whitehead – Science and the Modern World

De ce atunci când trecem prin suferință pare că cerul s-a închis și Dumnezeu ne-a abandonat? Poate tu, cel care citești acest articol, ești o persoană care crezi în existența lui Dumnezeu, care este la cârma Universului. Poate ești un creștin practicant, care și-a dat interesul să-i fie pe plac lui Dumnezeu, iar acum treci prin momente grele.

Suferința este o stare pe care nimeni nu-și dorește să o experimenteze. Când suntem mici, visăm cu ochii larg deschiși la o viață frumoasă, plină de fericire, asemănătoare basmelor pe care le citim. O dată ce ajungem adulți, ne dăm seama că viața e grea, nedreaptă, plină de lipsuri și suferință. Și apoi încercăm să aflăm răspunsuri. Ne dăm seama că toți oamenii trec prin suferință. Și cei credincioși și cei necredincioși. 

În momentele de grea încercare, durerea este atât de profundă, încât simțim că Dumnezeu ne-a abandonat. Lucrul acesta se întâmplă deoarece analizăm lucrurile din perspectiva inimii și a emoțiilor. 

Astfel, dacă suntem fericiți, sănătoși și dorințele ni se împlinesc, credem că Dumnezeu este de partea noastră. Iar atunci când avem o problemă de sănătate, o neîmplinire, un eșec, credem că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi.

Poate experimentăm și din partea oamenilor neînțelegere pentru situația noastră. Atunci, ne vom simți abandonați de familie sau prieteni. Și în consecință ne vom simți triști, singuri, neînțeleși. Sau poate suntem în cazul fericit, în care cei dragi ne oferă sprijinul lor emoțional, dar problema pe care o avem nu este de competența lor de rezolvat. Și atunci ne simțim limitați.

Practic, în toate aceste situațiile, confundăm sentimentele proprii cu absența sau prezența lui Dumnezeu, prin prisma evenimentelor ce le experimentăm. 

Acum că am identificat cauzele pentru care ne simțim singuri, trebuie să vedem ce soluții oferă Scriptura. Pentru a ști cum să gestionăm emoțiile negative care ne copleșesc, trebuie să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. Caracterul Său este revelat în Biblie și ni se zice că este neschimbător. 

Astfel, trebuie să știm că indiferent de circumstanțe, Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu declară că o mamă își poate uita copilul, dar El, în calitate de Tată al nostru, nu ne va uita niciodată (Isaia 49:15).

Prin cele mai dificile porțiuni pe care le traversăm, Dumnezeu a promis că va fi cu noi. (Psalm 46:1, Psalm 23:4, Psalm 34:18; Isaia 41:13). Chiar dacă fizic nu-L putem vedea sau în inimă nu-L putem simți, trebuie să-L credem pe baza Scripturii.

Nu în ultimul rând, El ține cont de rugăciunile noastre (Psalm 22:24, Psalm 34:17, Psalm 55:17, Psalm 65:2, Psalmi 91:15, Luca 11:9, Matei 21:22) și vrea să ne ofere mângâiere, putere și entuziasm (Psalm 94:19, Isaia 40:29-31).

Încercările din viață pot fi privite sub forma unor examene pentru dezvoltarea noastră interioară. Atunci când simțim că Dumnezeu e absent, trebuie să ne gândim că orice profesor în timpul examenului, tace. Atunci punem în practică tot ce știm teoretic. Și în funcție de noi, trecem sau nu acel examen.

Ca o concluzie, chiar dacă suferința prin care treci este grea și tristețea este pe măsură, un sfat ar fi să înlocuiești gândurile de deznădejde cu promisiunile lui Dumnezeu. Adică să pui rațiunea mai presus de sentimente. Ai încredere că Dumnezeu te-a creat cu un scop, te iubește și este alături de tine!

O întrebare bună, dar o întrebare cu multe răspunsuri. Presupun că atunci când te gândești la numărul mare de biserici, îți vin în minte două aspecte: numărul substanțial de denominații creștine și numărul mare de clădiri. Unele biserici sunt născute din motivații Biblice, sănătoase și benefice societății şi în special credincioșilor, în timp ce altele sunt născute din dorințe egoiste, având un efect dăunător atât asupra comunităților locale, cât și asupra credincioșilor. Sunt convins că sunt și alte motive în afara celor menționate mai jos, însă majoritatea se încadrează în cel puțin una din următoarele 5 categorii:

1. Evanghelizare + înființare de biserici 

Mandatul credincioșilor a fost întotdeauna (și încă este) acela de a duce Evanghelia (vestea bună despre persoana lui Isus Hristos și lucrarea Sa de mântuire) până la marginile pământului. Ucenicii au început acest process încă din timpul vieții lui Isus și au căutat să vestească Evanghelia chiar cu prețul vieții. În ciuda persecuției din primele secole, numărul credincioșilor creștea nespus de mult și astfel, se formau noi comunități de creștini. La început, aceste comunități erau alcătuite din iudei care Îl recunoșteau pe Isus ca fiind Mesia cel promis în profeții. Așadar, locașurile de închinare (la început în case sau sinagogi) au apărut din necesitatea credincioșilor de a se strânge laolaltă pentru a se închina Creatorului și pentru a comemora moartea și învierea lui Hristos. Și astăzi se formează noi biserici și se construiesc clădiri pentru a facilita crearea unui loc în care Cuvântul Lui Dumnezeu sa fie proclamat, pentru ca oamenii să cunoască bucuria mântuirii și a vieții schimbate.

2. Expansiune globală și culturală 

Ucenicii nu au rămas doar în Palestina. Au trecut dincolo de zonele în care mergeau de obicei și au predicat Evanghelia neamurilor, adică altor naționalități (greci, etiopieni, romani, etc), împlinind profeția făcută de Dumnezeu lui Avraam (Geneza 26:4) și anume că din Israel va ieși Cineva care va fi o binecuvântare pentru tot pământul. Evident, aceşti credincioși se întâlneau în comunități puțin diferite de cele evreiești, întrucât aveau elemente specifice culturii lor. Astfel, am ajuns nu la o separare, ci la o expansiune a Evangheliei și a comunităților creștine din punct de vedere teritorial și cultural. În ziua de azi, unii oameni observă diferențele culturale ale acestor adunări și le etichetează ca fiind diferite, deși ele au un crez de bază comun.

3. Schisme și reforme

Cu trecerea timpului, statul a început să își exercite tot mai mult autoritatea asupra bisericii (ca întreg). Astfel, trebuie să recunoaștem că, din păcate, unii credincioși (printre care și “lideri spirituali”) au abandonat misiunea apostolică de a duce Vestea Bună mai departe, și au înlocuit-o cu o dorință de putere, o dorință de câștig material sau cu alte interese personale. Acest lucru a adus, în mod inevitabil, la rupturi, cele mai cunoscute fiind Marea Schismă (din anul 1054) şi Reforma lui Martin Luther (1517 AD). Mulți martiri s-au “luptat”, de-a lungul anilor ca Biblia să ajungă în mâinile credincioșilor. Asta a dus, bineînțeles, la formarea unor noi comunități prin separarea unora de bisericile ce voiau ca Scriptura să fie doar la îndemâna clericilor.

4. Neînțelegeri doctrinare

Totuși, nu toate schismele au avut la bază elemente negative precum câteva dintre cele menționate mai sus. Unele s-au produs și datorită diferențelor doctrinare și de interpretare a Sfintei Scripturi. Unele diferențe doctrinare sunt destul de mici, aproape insesizabile, în timp ce altele sunt destul de mari și am putea spune ireconciliabile din punct de vedere bisericesc. Unele se datorează diferențelor de interpretare a anumitor pasaje biblice, altele se datorează accentului pus pe tradiție. Câteva exemple găsim în: doctrina despre persoana Domnului Isus, doctrina mântuirii, doctrina botezului, împărtășania, doctrina închinării aduse Maicii Domnului, sfinților apostoli și îngerilor. Pe lângă cele menționate, ar mai fi o subcategorie atribuită adesea neînțelegerilor doctrinare, și anume cea a ereziilor. Dacă primele diferențe dogmatice fac referire la acele diferențe care separă un cult creștin de altul (fundația fiind aceeași), ereziile separă un cult creștin de un cult care s-a desprins din creștinism, care se autoproclama ca fiind creștin, dar care neagă adevărurile esențiale ale creștinismului (e.g. Martorii lui Iehova, Mormonii, etc.).

5. Tranziție culturală 

Începând cu perioada iluminismului și revoluția industrială, lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, astfel că anumite stiluri artistice (în materie de muzică, pictură, arhitectură, etc.) au început sa fie adoptate atât în clădirile bisericilor, cât și în întâlnirile bisericești. Unele au fost primite cu căldură, altele au fost respinse. Unii le-au considerat benefice pentru vestirea Evangheliei, alții au considerat că metodele moderne dezvoltate în artă sau comunicare, nu pot, și nu trebuie să fie îmbinate cu închinarea duhovnicească. Ca urmare, unele biserici s-au separat formând congregații care, cel puțin la prima vedere arată destul de diferit, deși crezul esențial ar putea fi identic.

După cum se poate observa, există multe motive care încearcă să justifice numărul mare de biserici. Unele diferențe sunt benefice întrucât ne încurajează la studiu profund în căutarea adevărului. Totuși, ca și creștini, așteptăm cu nerăbdare acel moment în care, toți cei ce ne-am pus încrederea în Hristos, vom fi în unitate perfectă pentru că vom cunoaște toate lucrurile care azi ne separă. Până atunci, deși ne închinăm în clădiri diferite, conduse după principii diferite, continuăm să zidim unitatea dintre noi împlinind porunca Mântuitorului nostru: “Iubiți-vă unii pe alții, cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34-35).

Dacă ești în căutarea unei biserici,  îți recomand să te uiți la acele biserici care prețuiesc Biblia, și o fac non-negociabilă. De asemenea, îți recomand să parcurgi articolul ‘Cum să-mi aleg o biserică?‘.

Creștinii care sunt siguri de ceea ce cred, vor spune că nu. Cred că și această întrebare, ca și discuția legată de credință și știință, pornește dintr-o teamă de fraza ”crede și nu cerceta”. Această teamă izvorăște dintr-o dezinformare generală legată de ceea ce ne cere Dumnezeu și Biblia.

Sunt două curente majore pe care doresc să le definesc în răspunsul acesta, și anume științismul și fideismul.

Științismul este curentul care spune că singura modalitate de cunoaștere este cea științifică, iar la capătul opus al spectrului este fideismul, care spune că toată cunoștința se bazează pe credință.

Personal, nu sunt adeptul vreunui astfel de curent. Orice copil pus să tragă cea mai scurtă cale între punctul A și B va desena o dreaptă fără să înțeleagă demonstrația științifică, iar fideismul aplicat ar anula simțul văzului.

Cred că acest verset exprimă în cuvinte puține atitudinea pe care o adoptă Biblia față de rațiune, dovezi pentru credință și credibilitate. Apostolul Ioan este martor ocular la evenimentele pe care le descrie. Mai mult încă, în tradiția evreiască, fiind nevoie de cel puțin doi martori oculari pentru ca un eveniment să fie considerat credibil, Ioan menționează și prezența celorlalți apostoli la întâmplările relatate. Acestă atitudine, pro-înțelegere și pro-credibilitate, care nu se dă înapoi de la a aduce dovezi clare legate de evenimentele sau învățăturile care formează baza credinței creștine, este prezentă și în pasajele care relatează învierea lui Isus, nașterea Lui și alte momente importante.

Desigur, ca și în știință sau orice în alt domeniu, și în credință există anumite lucruri pe care încă nu le înțelegem, dar acest adevăr nu înseamnă anularea rațiunii, ci dimpotrivă, ne invită la a încerca să cunoaștem cât mai mult. Diferența dintre necunoscutele credinței și cele ale lumii naturale este că pe cele ale credinței putem să le încredințăm lui Dumnezeu care ne va descoperi toate tainele la vremea lor.

Creștinismul e de multe ori portretizat greșit. O concepție eronată etichetează creștinismul ca fiind un set irațional de valori învechite, care descurajează cercetările științifice. În seria ‘Știința si Credința’ vom incerca să argumentăm raționalitatea credinței și să explicăm modul în care aceasta se împacă cu știința.

Această întrebare se leagă de multe dezbateri și discuții care au loc până în ziua de astăzi la cel mai înalt nivel. Dezbaterea existenței lui Dumnezeu, dezbaterile legate de apariția universului și a vieții sunt strâns înrudite cu acest “război” ideologic și filosofic între worldview-ul (concepția despre lume și viață) filozofiei naturale¹ și cel teist. Mulți oameni își pun această întrebare pentru că asociază expresia ”Crede și nu cerceta” cu anumite denominațiuni creștine istorice și sunt convinși că acestea au ca scop manipularea oamenilor. Cu toate acestea, Biblia ne oferă mai multe exemple (Faptele Apostolilor 8:27-34), în care accentul cade pe înțelegerea rațională.

Sunt obligat să clarific un aspect esențial al acestei întrebări. Știința și credința nu sunt și nu pot fi în conflict pentru că din punct de vedere filosofic, nu se ocupă de același element. Știința răspunde la problematica metodei (cum?), iar credința se referă în mod special la agent (cine?).

În momentul în care trasezi această graniță, putem observa următorul exemplu:

Să presupunem că teoria evoluționistă a Big Bang-ului ar fi singura explicație validă pentru originea universului. Chiar dacă acest lucru ar fi nenegociabil, teoria Big Bang-ului nu explică decât metoda prin care universul a explodat în existență dar nu și cine sau de ce a provocat explozia. Stephen Hawking spune: “Pentru că o lege a gravitației există, universul poate și se va crea”². La prima vedere, legea gravitației pare a fi exprimarea unui agent, dar până și în această afirmație surprinzătoare, ea reprezintă o metodă.

Astfel, știința a înlocuit ceea ce azi numim the gods of the gaps – idolii folosiți pentru a explica fenomenele care încă nu erau înțelese în acel punct istoric (ex. Thor – Dumnezeul Fulgerului, Ra – Dumnezeul Soarelui, etc.). Dumnezeul creștin este Dumnezeul lucrurilor pe care le cunoaștem și al celor pe care nu le cunoaștem. El nu este modalitatea, ci agentul care se folosește de diferite metode, cauza necauzată. Știința ne ajută să înțelegem cum funcționează lumea iar credința ne dezvăluie cine a făcut-o să funcționeze.

Ca si creștini, credem că Dumnezeu se lasă a fi descoperit prin știință, în creație (Romani 1:20). În concluzie, te încurajez să citești și următoarele articole din seria ‘Ştiința și Credința’, să observi și să cercetezi mai mult atât despre concepția creștină asupra vieții cât și despre implicarea Lui Dumnezeu in propria-i creație.

Sursa:

1. Hawking, Stephen: The Grand Design, Bantam, England, 2010
2. Planting, Alvin: Warrant and Proper Function, Oxford University Press, USA, 1993

Biblia spune despre credință că este “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1).

Poți spune că alegi să crezi în ceva, că ține de tine dacă alegi să crezi un lucru sau nu. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Credința este în tine și tu ești cel care îi dă curs. Cum poți trăi cu încrederea că soarele răsare și apune de fiecare dată la momentul potrivit? Nu te-ai îngrijorat niciodată că s-ar putea să nu mai apună și să rămână zi pentru totdeauna? Nu. Și asta pentru că ai știut și ai crezut că natura își urmează singură cursul. Mai mult, dă-mi voie să-ți mai zic ceva: nu natura sau mama natură e cea care face aceste lucruri, ci Dumnezeu. El le controlează pe toate. “El poruncește soarelui, și soarele nu mai răsare; și ține stelele sub pecetea Lui” (Iov 9:7).

Cum poți intra într-o clădire și să ai siguranța că ea nu se va prăbuși peste tine? Dacă ai cunoaște compoziția clădirii, cimentul, zidurile, ce greutate poate suporta, atunci vei ști sigur că acea clădire poate ține ușor acoperișul și etajele superioare. La fel este și cu Dumnezeu: cu cât îi cunoști mai mult compoziția, cu atât credința ta în El va deveni tot mai sigură.

Credința se bazează pe adevăr, pe cunoașterea profundă a adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoști mai mult adevărul despre o persoană, cu atât ai mai multă încrederea în ea. Odată cunoscut adevărul, poți avea încredere.

Biblia mai spune despre credință că vine în urma auzirii: “Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).

Prin urmare, credința și în mod special credința în Dumnezeu nu trebuie să ți-o impui tu, să o primești de la cineva sau să o câștigi. Cu cât petreci mai mult timp în studierea Bibliei, cu atât credința ta în lucrurile nevăzute va prinde contur, iar când vei începe să îl experimentezi pe Dumnezeu nu vei putea rămâne pasiv. Odată venită credința în inima ta, Dumnezeu o va crește, iar creșterea în credință este direct proporțională cu creșterea în cunoștința lui Dumnezeu.

Dacă “a crede” înseamnă a te bizui pe deplin pe Cuvântul Lui Dumnezeu, oare ce spune Dumnezeu despre cuvântul Său? Scriptura însăși este cea care ne oferă răspunsul : “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

Această întrebare apelează la studierea Bibliei și a înțelesului ei. Cred că atunci când vrei să înțelegi Trinitatea, trebuie să cauți răspunsuri într-un loc sigur și credibil. Biblia îndeplinește cerințele pentru a descoperii Trinitatea.

Această carte îți arată că Trinitatea este formată din Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt care sunt una. Cu alte cuvinte Dumnezeu Tatăl, fiul lui Isus și Duhul Sfânt este un singur Dumnezeu și totodată trei entități distincte. Cam aceasta este definiția cea mai “simplă” a Trinității, cu un înțeles foarte complex. Eu pot doar să-ți spun perspectiva Bibliei asupra Trinității, iar înțelesul ei, te provoc pe tine să-l descoperi. Adică, cum poate Dumnezeu să fie unul și totuși trei în același timp, spațiu și esență? Oamenii au încercat prin multe imagini să explice taina Trinității, așa că lasă-ți imaginația liberă, dar să nu fie în contradicție cu Biblia.

În Biblie, imaginea trinității este descrisă astfel:

• Tatăl este recunoscut ca Dumnezeu (Ioan 6:27; Romani 1:7; 1 Petru 1:2) și este plinătatea Dumnezeirii nevăzute (Ioan 1:18).
• Fiul este recunoscut ca Dumnezeu (Ioan 1:1; Romani 9:5; Evrei 1:8; 1 Ioan 5:20) și este toată plinătatea Dumnezeirii manifestate în trup (Ioan 1:14; Coloseni 2:9).
• Duhul Sfânt este recunoscut ca Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5:3-4) și este toată plinătatea Dumnezeirii acționând asupra omului, convingându-l de păcat (Ioan 16:7-11) și călăuzindu-l pe credincios înspre adevăr (Ioan 16:12-15).

Imaginea Trinității este foarte bine conturată de mai multe versete din Noul Testament:

• Când Maria este anunțată că va rămâne însărcinată, îngerul îi spune ca “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).
• La botezul lui Isus (Matei 3:16-17), Tatăl vorbește din cer, iar Duhul Sfânt se coboară din cer ca un porumbel.
• Isus i-a învățat pe ucenici că trebuie să boteze pe oameni în “Numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19).
• Pavel le dorește creștinilor din Corint ca “harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh” să fie cu ei (2 Corinteni 13:14).

Fiecare Persoană a Trinității este egală una cu cealaltă, având aceeași putere, dar sarcini diferite:

• Tatăl este cel care a creat această lume (1 Corinteni 8:6; Apocalipsa 4:11), a făcut descoperiri oamenilor (Apocalipsa 1:1) și a oferit mântuirea în dar oamenilor (Ioan 3:16).
• Fiul este cel care lucrează alături de Tatăl și cel prin care Tatăl își duce la îndeplinire voia (Ioan 5:17), cel prin prin care s-au făcut toate lucrurile (Ioan 1:3; 1 Corinteni 8:6; Coloseni 1:16-17), cel care oferă cunoștința despre Dumnezeu Tatăl (Matei 11:27) și cel prin care mântuirea poate să fie primită în dar (Matei 1:21; Ioan 4:42; 2 Corinteni 5:19).
• Duhul Sfânt este cel care călăuzește omul către adevăr (Ioan 16:13; Efeseni 3:5; 2 Petru 1:21), cel care declanșează și ține omul în procesul mântuirii (Ioan 3:6; Tit 3:5), adică cel care sfințește (1 Petru 1:2).

După toate acestea te întreb: ți-ar plăcea să-L cunoști mai bine pe Dumnezeu?

Păcatul este o abatere de la o normă, care se consideră a fi bună și dreaptă. Așa cum într-o firmă regulile sunt stabilite de director, în familie regulile sunt stabilite de părinți, în viața de zi cu zi, normele de conduită sunt stabilite de Dumnezeu, în calitate de Creator al vieții.

Păcatul apare menţionat în Scriptură ca un act produs de om împotriva lui Dumnezeu, împotriva societății, a propriei persoane sau chiar împotriva naturii. Când un om păcătuiește își pierde anumite virtuți deoarece dă dovadă de lipsă de rezistență la acea tentație, de la acel ceva care este oprit.

Biblia ne spune că:

1. Toţi oamenii păcătuiesc

2. Păcatul este separarea de Dumnezeu

3. Păcatul este şi omiterea binelui

Oamenii se nasc cu o natură care îi îndeamnă înspre rău. Chiar încă din primii ani de viață, copiii dobândesc o înclinație spre a nu asculta de părinți, chiar dacă aceștia îi iubesc și le vor binele. Un exemplu relevant ar fi un copil care este întrebat de părinte dacă a mâncat ciocolată (deși el i-a zis că nu are voie), iar copilul, cu ciocolată în jurul gurii spune: “Nu păpat cioco”. Cine l-a învățat pe acest copil să mintă?

Oamenii au înclinația de a-și întrece limitele, “to break the rules”. Este chiar și o zicală care zice: “Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția”. Să fie chiar așa?

Oare asta a fost intenția lui Dumnezeu, deși știa că omul are înclinație înspre rău, să ne “chinuim”, “să ne limităm”, și să pierdem toată distracția? Sau la fel ca un părinte bun, drept și iubitor, el îi trasează copilului său anumite limite, nu pentru a-i îngrădi libertatea, ci pentru a-i oferi protecție, deoarece are mai multă experiență.

Conştiinţa este gardianul lui Dumnezeu şi de cele mai multe ori îţi spune când ceva este păcat sau nu. Tu ce decizi: îţi asculţi conştiinţa sau o ignori?

Definită într-un mod cât mai simplu, rugăciunea reprezintă comunicarea dintre om și Dumnezeu, proces prin care omul îi spune, îi mulțumește lui Dumnezeu și Îl roagă anumite lucruri. Prin rugăciune îi putem mulțumi lui Dumnezeu, ne putem exprima dragostea pentru El și, efectiv, îi povestim ce se petrece în viețile noastre.

Rugăciunea îndreptată înspre Dumnezeu este la fel ca o conversație dintre un copil și tatăl lui. Este absolut normal și natural ca un copil să îi ceară unui tată anumite lucruri de care are nevoie sau să îi comunice anumite dureri și frământări pe care le are.

Important de precizat este faptul că, rugăciunea nu se referă la meditație, ci la conversația directă cu Dumnezeu. Ea este principalul mod prin care un creștin își exprimă sau comunică sentimentele, dorințele și nevoile către Dumnezeu.

Biblia precizează faptul că nu trebuie să ne îngrijorăm de niciun lucru, ci indiferent de situația în care ne-am afla să aducem înaintea lui Dumnezeu orice fel de îngrijorare și să-l rugăm să ne ajute: “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). Orice lucru? DA! Asta este una dintre frumusețile rugăciunii: putem să-i spunem lui Dumnezeu absolut orice.