Asta e o întrebare foarte bună, pentru că de multe ori pocăința este înțeleasă greșit. Unii oameni folosesc termenul doar în sens negativ, alții consideră pocăința relativă sau chiar inutilă. Însă, majoritatea o asociază cu un set de reguli religioase ce îngrădesc libertatea și ucid bucuria vieții. Lăsând preconcepțiile deoparte, hai să privim cu atenție la ce spune Biblia despre pocăință.

1. Pocăința – opțională sau obligatorie?

Biblia nu lasă loc de interpretare. Pocăința este o poruncă pe care o găsim repetată atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament. Mai mult, Isus Hristos a poruncit în repetate rânduri oamenilor să se pocăiască. Acest mesaj era central în învățătura Mântuitorului.

2. Care sunt elementele pocăinței adevărate?

a. O schimbare a direcției 

“Întoarcerea” este un termen asociat adesea în Scriptură cu pocăința. Dar ca să te poți întoarce de pe un drum greşit, ca să îți poți schimba direcția, trebuie, înainte de toate, să realizezi și să recunoști umil că ești pe o cale greșită. Lucru acesta nu e uşor într-o lume plină de sine și dominată de mândrie.

Smerenia aceasta ar trebui să creeze în noi o stare plină de regret și amărăciune cu privire la păcatul comis, precum și la modul imoral de trăire, și astfel, să producă o dorință de schimbare radicală, o întoarcere de 180 de grade.

b. O schimbare a inimii 

Smerenia, amărăciunea și regretul păcatului sunt esențiale, dar nu sunt suficiente, după cum întoarcerea de pe o cale greșită nu este completă fără înlocuirea traseului eronat cu cel corect.

Biblia ne prezintă un alt sens a cuvântului “întoarcere” în contextul pocăinței. Dacă la punctul anterior vorbeam despre o întoarcere “de la” păcat, aici mă refer la o întoarcere “înspre” Dumnezeu. Altfel spus, schimbarea direcției trebuie să se producă concomitent cu o schimbare a inimii, de la egoism idolatru, înspre Dumnezeul căruia ne-am împotrivit căutând să fim dumnezeii propriilor vieți.

c. O schimbare a minții

Cel de-al 3-lea element al pocăinței asupra căruia Biblia ne atrage atenția, este scos în relief prin termenul grecesc “metanoia” care, tradus simplu în limba română, înseamnă “schimbare a minții”.

E interesant că multe dintre pasajele Scripturii care fac referire la pocăință sunt adresate credincioșilor. Asta subliniază faptul că pocăința nu e doar un eveniment unic prin care te întorci de la o cale greșită și îți îndrepți inima spre Dumnezeu, ci și un proces continuu ce ar trebui să se găsească în viața fiecărui credincios.

Acest aspect este subliniat în Biblie și de chemarea la sfințenie, o poruncă și un apel la curățire constantă privind la perfecțiunea Lui Hristos (1 Petru 1:13-16).

3. Pentru cine este pocăința? E ea necesară și pentru oamenii buni?

Poate că te consideri un om bun care nu are nevoie de pocăință. Te-aş chema atunci să te gândești care e standardul la care te raportezi, atunci când spui ca ești un “om bun”.

În economia Lui Dumnezeu, standardul e perfecțiunea lui Hristos. Practic, dacă nu ești perfect, ai nevoie de pocăință. În Biblie, minciuna e pusă în aceeași categorie cu vrăjitoria (Apoc 21:8), iar bârfitorii sunt chemați la judecată împreună cu ucigașii (Romani 1:28-29). De asemenea, Hristos ne avertizează că o insultă e la fel de gravă ca o crimă și un gând pervers la fel de grav ca imoralitatea sexuală (Matei 5:21-22; 27-28).

Tocmai din acest motiv Hristos a trebuit să moară, pentru că nimeni nu îndeplinește standardul perfecțiunii pentru a putea sta cu fruntea sus înaintea unui Dumnezeu sfânt. Fiecare păcat comis cere o judecată dreaptă, iar Dumnezeu nu poate fi nedrept. La cruce, Hristos a purtat toate păcatele oamenilor care vin smeriți la El, cu credință și cu pocăință autentică.

Să recapitulăm: pocăința înseamnă să conștientizezi dragostea de tată a lui Dumnezeu și să recunoști suveranitatea Lui asupra vieții tale, să renunți la păcat și să te întorci cu inima spre Dumnezeu, să continui într-un proces zilnic de înnoire a minții și de curățare a propriei vieți.

O întrebare bună, dar o întrebare cu multe răspunsuri. Presupun că atunci când te gândești la numărul mare de biserici, îți vin în minte două aspecte: numărul substanțial de denominații creștine și numărul mare de clădiri. Unele biserici sunt născute din motivații Biblice, sănătoase și benefice societății şi în special credincioșilor, în timp ce altele sunt născute din dorințe egoiste, având un efect dăunător atât asupra comunităților locale, cât și asupra credincioșilor. Sunt convins că sunt și alte motive în afara celor menționate mai jos, însă majoritatea se încadrează în cel puțin una din următoarele 5 categorii:

1. Evanghelizare + înființare de biserici 

Mandatul credincioșilor a fost întotdeauna (și încă este) acela de a duce Evanghelia (vestea bună despre persoana lui Isus Hristos și lucrarea Sa de mântuire) până la marginile pământului. Ucenicii au început acest process încă din timpul vieții lui Isus și au căutat să vestească Evanghelia chiar cu prețul vieții. În ciuda persecuției din primele secole, numărul credincioșilor creștea nespus de mult și astfel, se formau noi comunități de creștini. La început, aceste comunități erau alcătuite din iudei care Îl recunoșteau pe Isus ca fiind Mesia cel promis în profeții. Așadar, locașurile de închinare (la început în case sau sinagogi) au apărut din necesitatea credincioșilor de a se strânge laolaltă pentru a se închina Creatorului și pentru a comemora moartea și învierea lui Hristos. Și astăzi se formează noi biserici și se construiesc clădiri pentru a facilita crearea unui loc în care Cuvântul Lui Dumnezeu sa fie proclamat, pentru ca oamenii să cunoască bucuria mântuirii și a vieții schimbate.

2. Expansiune globală și culturală 

Ucenicii nu au rămas doar în Palestina. Au trecut dincolo de zonele în care mergeau de obicei și au predicat Evanghelia neamurilor, adică altor naționalități (greci, etiopieni, romani, etc), împlinind profeția făcută de Dumnezeu lui Avraam (Geneza 26:4) și anume că din Israel va ieși Cineva care va fi o binecuvântare pentru tot pământul. Evident, aceşti credincioși se întâlneau în comunități puțin diferite de cele evreiești, întrucât aveau elemente specifice culturii lor. Astfel, am ajuns nu la o separare, ci la o expansiune a Evangheliei și a comunităților creștine din punct de vedere teritorial și cultural. În ziua de azi, unii oameni observă diferențele culturale ale acestor adunări și le etichetează ca fiind diferite, deși ele au un crez de bază comun.

3. Schisme și reforme

Cu trecerea timpului, statul a început să își exercite tot mai mult autoritatea asupra bisericii (ca întreg). Astfel, trebuie să recunoaștem că, din păcate, unii credincioși (printre care și “lideri spirituali”) au abandonat misiunea apostolică de a duce Vestea Bună mai departe, și au înlocuit-o cu o dorință de putere, o dorință de câștig material sau cu alte interese personale. Acest lucru a adus, în mod inevitabil, la rupturi, cele mai cunoscute fiind Marea Schismă (din anul 1054) şi Reforma lui Martin Luther (1517 AD). Mulți martiri s-au “luptat”, de-a lungul anilor ca Biblia să ajungă în mâinile credincioșilor. Asta a dus, bineînțeles, la formarea unor noi comunități prin separarea unora de bisericile ce voiau ca Scriptura să fie doar la îndemâna clericilor.

4. Neînțelegeri doctrinare

Totuși, nu toate schismele au avut la bază elemente negative precum câteva dintre cele menționate mai sus. Unele s-au produs și datorită diferențelor doctrinare și de interpretare a Sfintei Scripturi. Unele diferențe doctrinare sunt destul de mici, aproape insesizabile, în timp ce altele sunt destul de mari și am putea spune ireconciliabile din punct de vedere bisericesc. Unele se datorează diferențelor de interpretare a anumitor pasaje biblice, altele se datorează accentului pus pe tradiție. Câteva exemple găsim în: doctrina despre persoana Domnului Isus, doctrina mântuirii, doctrina botezului, împărtășania, doctrina închinării aduse Maicii Domnului, sfinților apostoli și îngerilor. Pe lângă cele menționate, ar mai fi o subcategorie atribuită adesea neînțelegerilor doctrinare, și anume cea a ereziilor. Dacă primele diferențe dogmatice fac referire la acele diferențe care separă un cult creștin de altul (fundația fiind aceeași), ereziile separă un cult creștin de un cult care s-a desprins din creștinism, care se autoproclama ca fiind creștin, dar care neagă adevărurile esențiale ale creștinismului (e.g. Martorii lui Iehova, Mormonii, etc.).

5. Tranziție culturală 

Începând cu perioada iluminismului și revoluția industrială, lumea s-a modernizat din ce în ce mai mult, astfel că anumite stiluri artistice (în materie de muzică, pictură, arhitectură, etc.) au început sa fie adoptate atât în clădirile bisericilor, cât și în întâlnirile bisericești. Unele au fost primite cu căldură, altele au fost respinse. Unii le-au considerat benefice pentru vestirea Evangheliei, alții au considerat că metodele moderne dezvoltate în artă sau comunicare, nu pot, și nu trebuie să fie îmbinate cu închinarea duhovnicească. Ca urmare, unele biserici s-au separat formând congregații care, cel puțin la prima vedere arată destul de diferit, deși crezul esențial ar putea fi identic.

După cum se poate observa, există multe motive care încearcă să justifice numărul mare de biserici. Unele diferențe sunt benefice întrucât ne încurajează la studiu profund în căutarea adevărului. Totuși, ca și creștini, așteptăm cu nerăbdare acel moment în care, toți cei ce ne-am pus încrederea în Hristos, vom fi în unitate perfectă pentru că vom cunoaște toate lucrurile care azi ne separă. Până atunci, deși ne închinăm în clădiri diferite, conduse după principii diferite, continuăm să zidim unitatea dintre noi împlinind porunca Mântuitorului nostru: “Iubiți-vă unii pe alții, cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34-35).

Dacă ești în căutarea unei biserici,  îți recomand să te uiți la acele biserici care prețuiesc Biblia, și o fac non-negociabilă. De asemenea, îți recomand să parcurgi articolul ‘Cum să-mi aleg o biserică?‘.

Cu siguranță unul dintre sfaturile primite de cineva care este interesat, sau măcar curios de creștinism, este să citească Biblia. Astfel, întrebarea ”DE CE?” este una relevantă. Voi încerca pe scurt să îți ofer câteva argumente în această direcție.

Biblia = manualul creștinului

Suntem obișnuiți încă din clasa întâi cu manuale pentru aproape fiecare materie școlară. De ce? Ca să învățăm materia respectivă, să avem un ghid. Ca să știm ce e ok, cum e ok, de ce e ok și ce nu e ok. Ei bine, așa să te gândești că e și Biblia pentru un creștin.

Ești stresat, îngrijorat, frustrat, mânios sau în suferință? Simți neliniște în viața ta și nu mai știi ce să faci ca să obții pace? Biblia are niște răspunsuri pentru tine.

Într-o lume care spune că moralitatea e relativă și că totul e ok dacă tu te simți bine, Biblia vine ca un ghid în ajutorul nostru și ne îndrumă. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea (Psalmi 119:105).

Biblia = Cuvântul lui Dumnezeu

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie este scris tot ce a vrut Dumnezeu ca tu și cu mine să știm astfel încât să putem avea o relație corectă cu El. Asta mi se pare fascinant. Unii caută tot felul de experiențe supranaturale și așteaptă ca Dumnezeu să le vorbească într-un mod direct atunci când ei au nevoie. Hey, vrei ca El să-ți vorbească în mod direct? Ei bine, deschide-ți Biblia și citește-o cu voce tare. 🙂

Vrei să-l cunoști pe Dumnezeu? Să vezi care sunt atributele Lui și ce planuri are El cu tine și cu mine? Vrei să afli care este originea și identitatea omului, care este sensul vieții pe Pământ, care este modul în care trebuie să trăim, cum diferențiem binele de rău sau ce urmează după moarte? Ei bine, știi răspunsul deja: citește Biblia.

Așadar, dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, dar tu respingi Biblia, înseamnă că îl respingi pe Dumnezeu, Creatorul tău.

Biblia = hrană pentru suflet

Cineva spunea că nu suntem un trup care avem un suflet, ci suntem un suflet care avem un trup. Sufletul tău este cel care va rămâne după ce trupul va fi pus într-un mormânt, așa că ai grijă de el!

Se spune că trupul omului poate rezista fără să mănânce între 21 de zile și 2 luni, în funcție de anumiți factori¹. Dar oare sufletul omului cât poate rezista fără să ”mănânce”? Ei bine, nu există studii realizate pe subiectul acesta, dar un lucru e clar: precum trupul nostru are nevoie de hrană, tot așa și sufletul nostru are nevoie de hrană: ”Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Concluzie

În final, vreau să-ți spun că Biblia nu este doar o carte care trebuie citită. Ea trebuie studiată și aplicată. Altfel, e ca și o mâncare pe care o înghiți fără să o mesteci, iar apoi o vomiți afară. N-ai obținut niciun fel de valoare nutritivă. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Poți ignora lucrul acesta, dar o faci în detrimentul tău. Te încurajez să o citești și îți garantez că îți va schimba viața!

Surse:

1. Kottusch, P., Tillmann M., Püschel K.: Survival time without food and drink

Păcatul este o abatere de la o normă, care se consideră a fi bună și dreaptă. Așa cum într-o firmă regulile sunt stabilite de director, în familie regulile sunt stabilite de părinți, în viața de zi cu zi, normele de conduită sunt stabilite de Dumnezeu, în calitate de Creator al vieții.

Păcatul apare menţionat în Scriptură ca un act produs de om împotriva lui Dumnezeu, împotriva societății, a propriei persoane sau chiar împotriva naturii. Când un om păcătuiește își pierde anumite virtuți deoarece dă dovadă de lipsă de rezistență la acea tentație, de la acel ceva care este oprit.

Biblia ne spune că:

1. Toţi oamenii păcătuiesc

2. Păcatul este separarea de Dumnezeu

3. Păcatul este şi omiterea binelui

Oamenii se nasc cu o natură care îi îndeamnă înspre rău. Chiar încă din primii ani de viață, copiii dobândesc o înclinație spre a nu asculta de părinți, chiar dacă aceștia îi iubesc și le vor binele. Un exemplu relevant ar fi un copil care este întrebat de părinte dacă a mâncat ciocolată (deși el i-a zis că nu are voie), iar copilul, cu ciocolată în jurul gurii spune: “Nu păpat cioco”. Cine l-a învățat pe acest copil să mintă?

Oamenii au înclinația de a-și întrece limitele, “to break the rules”. Este chiar și o zicală care zice: “Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția”. Să fie chiar așa?

Oare asta a fost intenția lui Dumnezeu, deși știa că omul are înclinație înspre rău, să ne “chinuim”, “să ne limităm”, și să pierdem toată distracția? Sau la fel ca un părinte bun, drept și iubitor, el îi trasează copilului său anumite limite, nu pentru a-i îngrădi libertatea, ci pentru a-i oferi protecție, deoarece are mai multă experiență.

Conştiinţa este gardianul lui Dumnezeu şi de cele mai multe ori îţi spune când ceva este păcat sau nu. Tu ce decizi: îţi asculţi conştiinţa sau o ignori?

De unde vii? Încotro te îndrepți? Care este sensul vieții pe pământ? Ce este bine și ce este rău? Ce este fericirea? Există Dumnezeu? Există adevăr absolut?

Socrate spunea că o viață neexaminată nu merită a fi trăită. Răspunsul pe care îl dai întrebărilor fundamentale ale vieții creează concepția ta despre lume și viață, ochelarii prin care privești lumea și filtrul prin care iei decizii. Fie că ai studiat principalele concepții despre lume și viață sau nu, fie că ești consecvent sau inconsecvent, vreau să știi că oricum ai o concepție despre lume și viață chiar dacă, e sau nu conformă cu realitatea.

Când găsești răspunsuri la întrebările esențiale ale vieții viziunea ta asupra lumii și vieții capătă noi orizonturi, descoperi că ai o identitate, un sens, speranță, fericire, siguranță, libertate… pe scurt o viață trăită cu scop. Această scurtă incursiune nu își propune să ofere răspunsuri specifice ci își dorește să fie un element care să dea puțin gust dar și să te provoace să cauți răspunsuri.

James Sire în cartea sa “Universul de lângă noi” ne propune o imagine care ne poate ajuta să înțelegem ce este o concepție despre lume și viață și anume temelia pe care ne manifestăm trăirea. Adevărata concepție despre lume și viață nu este neapărat ceea ce afirmăm noi că este concepția noastră, ci este mai degrabă ceea ce demonstrăm prin cuvintele și acțiunile noastre. Dacă vrem să vedem care este concepția noastră despre lume și viață trebuie să ne analizăm comportamentul.

O altă imagine pe care o putem folosi în dorința de a defini ceea ce este o concepție despre lume și viață este imaginea unui sistem de operare pe care instalezi programe care se transpun în cuvintele și acțiunile noastre. De fapt concepția despre lume și viață cuprinde totalitatea convingerilor personale, cu privire la realitate, pe care le practicăm, răspunsul pe care îl dăm la întrebările esențiale ale vieții.

Aceasta se formează atunci când conștient sau inconștient răspundem la o serie de întrebări importante. Astfel de răspunsuri le putem găsi într-un mod activ printr-un studiu personal și sistematic sau într-un mod indirect atunci când interacționăm cu răspunsuri la acest tip de întrebări. Un exemplu este atunci când privim documentare sau diferite filme artistice precum Avatar, Codul lui Da Vinci, Matrix, Ascensiunea lui Jupiter etc. când în cadrul scenariului personajele principale prezintă într-un mod clar, succint și atractiv concepția lor despre lume și viață. În același timp, în cadrul documentarelor observăm că realizatorul sau moderatorul își prezintă propria concepție despre lume și viață, iar cel mai des întâlnit spațiu pentru expunerea concepției despre lume și viață este în familie, cu prietenii sau la școală, unde discutăm despre convingerile personale formate pe baza premiselor care pot fi adevărate, parțial adevărate sau false.

Un prim exemplu care ne ajută să vedem importanța concepțiilor despre lume și viață este cartea lui Adolf Hitler, “Mein Kampf”, în care acesta își exprimă concepția despre lume și viață. De aceea naziștii au construit lagăre de concentrare ca să își pună în aplicare credința lor vis-a-vis de supremația unei rase superioare practicând adevărate orori umane. Hitler a ucis cel puțin 12 milioane de oameni¹, Stalin la rândul său a ucis cel puțin 20 de milioane² și Mao Zedong la rândul său a ucis între 40 și 70 de milioane de oameni³ în ceea ce numea „Marele Salt Înainte”. Toate acestea sunt exemple de oameni care și-au pus în practică propria concepție despre lume și viață.

Un ultim exemplu care ne ajută să înțelegem importanța concepțiilor despre lume și viață este legalizarea avorturilor. Dezbaterile privind legalizarea acestora din jurul anului 1970 au adus în discuție următoarele întrebări: Este copilul nenăscut o persoană? Când devine ființa umană o persoană? Cine decide dacă o ființă umană este o persoană? Răspunsurile acordate la astfel de întrebări sunt direct legate de concepția despre lume și viață. În America au fost avortați datorită concepției despre lume și viață, mai mult de 40 de milioane de copii din 1973 până astăzi, mai mult de 4000 de copii pe zi⁴.

În final, suntem curioși care este concepția ta despre lume și viață?