De ce atunci când trecem prin suferință pare că cerul s-a închis și Dumnezeu ne-a abandonat? Poate tu, cel care citești acest articol, ești o persoană care crezi în existența lui Dumnezeu, care este la cârma Universului. Poate ești un creștin practicant, care și-a dat interesul să-i fie pe plac lui Dumnezeu, iar acum treci prin momente grele.

Suferința este o stare pe care nimeni nu-și dorește să o experimenteze. Când suntem mici, visăm cu ochii larg deschiși la o viață frumoasă, plină de fericire, asemănătoare basmelor pe care le citim. O dată ce ajungem adulți, ne dăm seama că viața e grea, nedreaptă, plină de lipsuri și suferință. Și apoi încercăm să aflăm răspunsuri. Ne dăm seama că toți oamenii trec prin suferință. Și cei credincioși și cei necredincioși. 

În momentele de grea încercare, durerea este atât de profundă, încât simțim că Dumnezeu ne-a abandonat. Lucrul acesta se întâmplă deoarece analizăm lucrurile din perspectiva inimii și a emoțiilor. 

Astfel, dacă suntem fericiți, sănătoși și dorințele ni se împlinesc, credem că Dumnezeu este de partea noastră. Iar atunci când avem o problemă de sănătate, o neîmplinire, un eșec, credem că lui Dumnezeu nu-i pasă de noi.

Poate experimentăm și din partea oamenilor neînțelegere pentru situația noastră. Atunci, ne vom simți abandonați de familie sau prieteni. Și în consecință ne vom simți triști, singuri, neînțeleși. Sau poate suntem în cazul fericit, în care cei dragi ne oferă sprijinul lor emoțional, dar problema pe care o avem nu este de competența lor de rezolvat. Și atunci ne simțim limitați.

Practic, în toate aceste situațiile, confundăm sentimentele proprii cu absența sau prezența lui Dumnezeu, prin prisma evenimentelor ce le experimentăm. 

Acum că am identificat cauzele pentru care ne simțim singuri, trebuie să vedem ce soluții oferă Scriptura. Pentru a ști cum să gestionăm emoțiile negative care ne copleșesc, trebuie să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. Caracterul Său este revelat în Biblie și ni se zice că este neschimbător. 

Astfel, trebuie să știm că indiferent de circumstanțe, Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu declară că o mamă își poate uita copilul, dar El, în calitate de Tată al nostru, nu ne va uita niciodată (Isaia 49:15).

Prin cele mai dificile porțiuni pe care le traversăm, Dumnezeu a promis că va fi cu noi. (Psalm 46:1, Psalm 23:4, Psalm 34:18; Isaia 41:13). Chiar dacă fizic nu-L putem vedea sau în inimă nu-L putem simți, trebuie să-L credem pe baza Scripturii.

Nu în ultimul rând, El ține cont de rugăciunile noastre (Psalm 22:24, Psalm 34:17, Psalm 55:17, Psalm 65:2, Psalmi 91:15, Luca 11:9, Matei 21:22) și vrea să ne ofere mângâiere, putere și entuziasm (Psalm 94:19, Isaia 40:29-31).

Încercările din viață pot fi privite sub forma unor examene pentru dezvoltarea noastră interioară. Atunci când simțim că Dumnezeu e absent, trebuie să ne gândim că orice profesor în timpul examenului, tace. Atunci punem în practică tot ce știm teoretic. Și în funcție de noi, trecem sau nu acel examen.

Ca o concluzie, chiar dacă suferința prin care treci este grea și tristețea este pe măsură, un sfat ar fi să înlocuiești gândurile de deznădejde cu promisiunile lui Dumnezeu. Adică să pui rațiunea mai presus de sentimente. Ai încredere că Dumnezeu te-a creat cu un scop, te iubește și este alături de tine!

Biblia spune despre credință că este “o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1).

Poți spune că alegi să crezi în ceva, că ține de tine dacă alegi să crezi un lucru sau nu. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Credința este în tine și tu ești cel care îi dă curs. Cum poți trăi cu încrederea că soarele răsare și apune de fiecare dată la momentul potrivit? Nu te-ai îngrijorat niciodată că s-ar putea să nu mai apună și să rămână zi pentru totdeauna? Nu. Și asta pentru că ai știut și ai crezut că natura își urmează singură cursul. Mai mult, dă-mi voie să-ți mai zic ceva: nu natura sau mama natură e cea care face aceste lucruri, ci Dumnezeu. El le controlează pe toate. “El poruncește soarelui, și soarele nu mai răsare; și ține stelele sub pecetea Lui” (Iov 9:7).

Cum poți intra într-o clădire și să ai siguranța că ea nu se va prăbuși peste tine? Dacă ai cunoaște compoziția clădirii, cimentul, zidurile, ce greutate poate suporta, atunci vei ști sigur că acea clădire poate ține ușor acoperișul și etajele superioare. La fel este și cu Dumnezeu: cu cât îi cunoști mai mult compoziția, cu atât credința ta în El va deveni tot mai sigură.

Credința se bazează pe adevăr, pe cunoașterea profundă a adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoști mai mult adevărul despre o persoană, cu atât ai mai multă încrederea în ea. Odată cunoscut adevărul, poți avea încredere.

Biblia mai spune despre credință că vine în urma auzirii: “Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).

Prin urmare, credința și în mod special credința în Dumnezeu nu trebuie să ți-o impui tu, să o primești de la cineva sau să o câștigi. Cu cât petreci mai mult timp în studierea Bibliei, cu atât credința ta în lucrurile nevăzute va prinde contur, iar când vei începe să îl experimentezi pe Dumnezeu nu vei putea rămâne pasiv. Odată venită credința în inima ta, Dumnezeu o va crește, iar creșterea în credință este direct proporțională cu creșterea în cunoștința lui Dumnezeu.

Dacă “a crede” înseamnă a te bizui pe deplin pe Cuvântul Lui Dumnezeu, oare ce spune Dumnezeu despre cuvântul Său? Scriptura însăși este cea care ne oferă răspunsul : “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

Întemeietorul religiei

Creştinism

Pentru creştini, Isus (în ebraică Ieșua, născut în Betleemul din Iudeea) este întemeietorul religiei creştine şi este considerat a fi Mesia cel vestit de Scripturile iudaice. Viaţa lui Isus a fost consemnată atât în evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament, cât şi în alte manuscrise din vremea respectivă.

Maria, mama biologică a lui Isus, pe vremea când era logodită cu Iosif primeşte o înştiinţare din partea unui înger că va rămâne însărcinată de la Dumnezeu şi va naşte un fiu, care va împlini planul lui Dumnezeu de salvare a lumii.

Isus şi-a început lucrarea de predicare de la vârsta de 30 de ani, având 12 ucenici. În timpul acesta, Isus a vindecat mulţi oameni, a făcut exorcizări, a înviat morţii şi a demonstrat că are control asupra naturii. Toate aceste semne le-a făcut cu scopul de a demonstra că El era Mesia cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu.

La 33 de ani, el este condamnat la moarte prin răstignire pe cruce de către Pilat din Pont. El și-a purtat crucea în spate, până la dealul Golgota, unde i-au fost pironite mâinile şi picioarele, fiind răstignit pe o cruce, batjocorit de soldaţi şi de evrei. Chiar în momentele acestea dificile, Isus se roagă ca Dumnezeu să-i ierte, căci nu sunt conştienţi de ce fac.

Conform creştinilor, Isus a înviat a treia zi şi s-a arătat Mariei, mamei sale, Mariei Magdalena și ucenicilor. Timp de 40 de zile, s-a arătat unui număr mare de oameni (consemnați în Biblie, circa 500), unor ucenici care mergeau spre Emaus şi din nou, celor 12 ucenici. După 40 de zile, S-a înălţat la cer, spunând că tot în acelaşi mod în care pleacă, El va reveni.

Islamism

Pentru musulmani, Mahomed (în arabă Muḥammad, născut în anul 570 la Mecca și decedat în anul 632) este întemeietorul religiei islamice și este considerat, de către musulmani, a fi un mesager și ultimul profet al lui Dumnezeu.

Mahomed se căsătorește cu prima lui soţie, la vârsta de 25 de ani, ea având 40. După ce soţia sa moare, el se căsătoreşte cu încă nouă femei. Cunoscut ca fiind un om bun şi corect, acesta este atras de partea spirituală, petrecând mult timp în “retragere spirituală” în peşteri şi în alte locuri singuratice.

La vârsta de 40 de ani, în timp ce dormea, Mahomed primeşte o revelaţie din partea “îngerului Gavril”, care Îl pune să citească dintr-o carte. Mahomed refuză, dar îngerul insistă, apăsând cartea pe faţa lui, aproape sufocându-l. Cuvintele rostite îi rămân întipărite în minte, cuvinte pe care le va predica mai întâi familiei și mai apoi publicului larg. În timpul revelării Coranului, Mahomed avea deseori convulsii puternice, accese de febră şi răcirea trupului.

Dumnezeu este numit “Allah”, iar Mahomed învaţă că această carte, Coranul, este cuvântul perfect, autoritatea a revelaţiei lui Allah.

Cum poate fi un om mântuit?

Creştinism

Conform doctrinei creştine, Dumnezeu oferă mântuirea prin Isus Hristos. Moartea Sa pe cruce şi apoi învierea Sa oferă mântuirea tuturor celor care cred şi este un dar nemeritat. Conform Bibliei, un om este mântuit prin auzirea Evangheliei, vestea bună, prin credința în Isus și a jertfei Sale care îi acoperă toate păcatele. Desigur, credinţa sa este vizibilă prin faptul că are loc o schimbare, o transformare în viaţa sa. Credinţa este însoţită de fapte: morale, citirea Scripturii, mersul la biserică, practicarea dărniciei etc. dar acestea nu constituie baza mântuirii, ci sunt o consecinţă a credinţei.

Islamism

La baza credinţei, musulmanii au cei cinci stâlpi:

• Mărturisirea de credință: Pentru a valida credinţa unui musulman este nevoie ca el să afirme declaraţia sa de credinţă: „Este un singur Dumnezeu adevărat (Allah) și Mahomed este Mesagerul (Profetul) lui Dumnezeu”.
• Rugăciunea: În fiecare zi un musulman se roagă de cinci ori.
• Dărnicia: Un musulman practică dărnicia pentru săraci.
• Postul: Pe lângă postul ocazional, toți musulmanii trebuie să postească în timpul sărbătorii Ramadanului (luna a noua în calendarul islamic).
• Pelerinajul la Mecca: Acest pelerinaj trebuie făcut cel puțin o dată în timpul vieții (în timpul lunii a douăsprezecea din calendarul islamic).

Deoarece la musulmani, mântuirea se câştigă prin fapte bune şi ascultarea de Coran, aceste cinci dogme sunt luate în serios, iar mântuirea este condiţionată de aceste practici.

Concluzii

Conflictele de opinii dintre islamism şi creştinism se evidenţiază în primul rând legat de persoana lui Isus şi Mahomed. Creştinii susţin că Isus a fost fără de păcat, în timp ce Mahomed a avut păcate. Isus a murit şi a înviat, în timp ce Mahomed a murit şi trupul său a fost aşezat în mormânt, la Medina.

Creştinii susţin că Isus a murit pe cruce, în timp ce musulmanii susţin fie că Isus a leşinat pe cruce, iar Iosif şi Nicodim l-au dat jos de pe cruce, la insistenţele nevestei lui Pilat, fie că a fost altcineva pe cruce, cineva care avea chipul lui Isus, susținând astfel teoria substituției.. Pentru musulmani, a fi Dumnezeu şi a muri pe cruce este considerat o blasfemie și o înjosire.

Creştinii consideră că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, în timp ce musulmanii îl consideră un mare profet.

În creştinism, Isus a fost cel care a plătit preţul pentru păcatele noastre, în timp ce în islam, omul trebuie să-şi câştige dreptul de a fi mântuit, prin fapte bune, fiind un musulman devotat.

Musulmanii nu trebuie să pună la îndoială autenticitatea Coranului şi dacă o fac, trebuie să-şi ceară iertare. Musulmanii sunt încurajaţi mai degrabă să înveţe pe de rost pasaje din Coran, în limba arabă, decât să înţeleagă sau să studieze cuvântul.

Musulmanii învaţă că trebuie să se roage lui Mahomed şi să ceară pacea peste el. În cartea sa “Căutându-L pe Allah, L-am gasit pe Isus”, autorul notează: “De ce în rugăciune mă adresez lui Mahomed? Doar el nu poate să mă audă. Este mort! Nu ar trebui să mă rog vreunui om, fie el chiar profetul. Şi de ce invoc pacea asupra lui? Nu sunt eu mijlocitorul său”. Scriitorul adaugă: “Nu ai fi putut să-i dăruieşti tu [Allah] siguranţa şi pacea? Dacă el, profetul, nu poate avea siguranţă şi pace, ce nădejde îmi mai rămâne mie?”

În mod clar, islamul și creștinismul nu pot fi simultan adevărate. În acest articol am expus câteva idei despre diferenţele dintre cele două religii, iar din acest moment, cititorul are datoria să decidă care este religia adevărată.

Deseori ne luptăm la nivelul gândurilor cu întrebări precum “Unde merg de aici?”, “E ceva mai departe?”, “Ce se întâmplă după ce mor?”. Toate acestea sunt întrebări pertinente și vorbesc despre o detașare de ignoranță și indiferență, iar tocmai de aceea vreau să te felicit.

Când vorbim despre acest subiect găsim o sumedenie de idei care se referă la ce se întâmplă după moarte. Unii spun că se termină totul și încetăm să mai existăm, alții că ne vom reîncarna sau că sufletele oamenilor merg într-un loc pentru a fi purificate ori că toți merg în rai și multe multe alte idei. Însă nici una dintre aceste idei nu sunt susținute de Biblie.

În schimb, citind Biblia descoperim că “oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Cei care în timpul vieții și-au pus credința în Isus Hristos, au păcatele iertate, au început o relație personală cu Dumnezeu și vor fi primiți în Rai pe baza plății făcute de Isus în locul lor. Toți ceilalți, care într-un fel sau altul L-au respins pe Dumnezeu și jertfa pentru păcate făcută de Isus pe cruce, vor petrece veșnicia într-un loc pentru care cuvântul cel mai comun este Iad.

Acum, vreau să te las cu patru adevăruri biblice despre Iad și anume:

1. Este real. Acesta nu este un termen inventat de biserică sau de cineva anume. Biblia vorbește despre Iad mai mult decât despre cer, iar realitatea acestui loc este foarte clară.
2. Este un loc înfricoșător. Biblia descrie Iadul ca “un loc de chin” (Luca 16:23), ca “un cuptor aprins” (Apocalipsa 19:20), un loc unde este “un foc mistuitor și niște flăcări veșnice” (Matei 18:8; 25:41; Marcu 9:43-48). Este un loc plin de suferință unde întâlnim “plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12; Luca 13:28) și în care nu este “nici zi sau noapte de odihnă” (Apocalipsa 14:11; 20:10). Un loc în care nu este nimic bun, niciun ajutor sau măcar vreo mângâiere.
3. Este un loc final. Toate drumurile după moarte sunt drumuri cu sens unic inclusiv cel spre Iad. Acesta nu se va termina niciodată, nu vei avea unde să mergi mai departe! Poți cuprinde cu mintea ta ce înseamnă asta?
4. Este o manifestare a dreptății. La urma urmei Iadul este alegerea voită a oamenilor prin iubirea față de păcat și respingerea lui Dumnezeu chiar dacă această alegere se manifestă prin judecata lui Dumnezeu. Nimeni nu îl va putea corupe pe Dumnezeu în acel moment să își schimbe decizia pentru că o astfel de decizie ar fi împotriva naturii Sale care include și dreptatea.

În realitatea acestor lucruri, vreau să te întreb: Tu unde vei merge după moarte?

De ce ai vrea să mai facă? De unde știi că nu mai face? 

Mulți oameni se așteaptă de la Dumnezeu să facă miracole pentru a avea o dovadă ”clară” că El există și astfel să poată să creadă în El. Totuși, în Biblie putem vedea mai multe cazuri în care Dumnezeu a făcut miracole extraordinare în fața poporului Israel (de exemplu, a despărțit Marea Roșie în două pentru ca oamenii să treacă pe uscat prin mijlocul său), dar aceștia au continuat să trăiască într-un mod contrar așteptărilor Lui. Isus a făcut și El multe minuni – a vindecat și înviat oameni, a înmulțit pâinile, a transformat apa în vin, a înviat etc. -, dar majoritatea oamenilor tot nu au crezut în El.

În cel mai bun caz, oamenii ar fi impresionați (poate și înfricoșați) și ar crede în Dumnezeu pentru o vreme. Dar o credință bazată pe miracole nu e o credință matură. În momentul în care ar apărea ceva neprevăzut, o problemă, acea credință s-ar clătina și s-ar dizolva ca și o vitamină C efervescentă în apă.

Scopul miracolelor în vremurile biblice a fost de a-i ”valida” pe cei care făceau miracolele, fie că era vorba de Moise, Ilie, Isus sau apostoli – Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus din Nazaret, bărbat adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin faptele puternice, minunile şi semnele pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi (Faptele Apostolilor 2:22). 

Acum avem însă mesajul și adevărul lui Isus, precum și mesajul apostolilor, consemnate în Scriptură. Astfel, minunile nu mai sunt necesare, deoarece mesajul lui Isus și al apostolilor Săi a fost deja atestat și consemnat cu exactitate. 

De asemenea, probabil sunt mai mult miracole care se întâmplă în jurul lumii decât am crede. Dacă am putea colecta toate experiențele și întâmplările de la misionarii plecați în colțurile lumii sau de la creștinii din toate țările și culturile. Dacă am știi cum ajung oamenii la creștinism sau cum anumite boli sunt vindecate ”peste noapte”, iar oamenii sunt eliberați, am rămâne cu o grămadă de așa-zise “coincidențe”.

Cel mai important miracol făcut de Dumnezeu îl reprezintă venirea Fiului Său, Isus Hristos în lumea noastră, special pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre (Romani 5:8), a învia, și pentru a avea astfel opțiunea de a fi salvați (Ioan 3:16). Nu avem nevoie de mai multe miracole, dar avem nevoie de a crede în miracolul salvării oferit de Isus. Crezi tu în acest miracol?

Nimeni nu poate să spună că nu are credință. Cu toții credem în ceva, ceea ce determină felul nostru de a conviețui și activitățile pe care întreprindem. Oamenii au credință în diferite “ismuri”, precum Naționalism, Ateism, Marxism, Hinduism, Darwinism, Creștinism etc.. Așa că întrebarea nu este dacă avem sau nu credință, ci mai degrabă în ce alegem să ne punem credința?

Câteva exemple practice ale credinței din viața de zi cu zi:

1. Chiar atunci când ne urcăm în autobuz credem că o să ajungem la destinație cu bine, altfel nu am mai circula cu autobuzul.
2. Noi credem că Ștefan cel Mare a existat pentru că istoria ne zice acest lucru. Dacă l-am fi văzut cu ochii noștri nu ar fi fost nevoie de credință, dar în acest caz noi credem ceea ce istoricii au scris.
3. Când un prieten face ceva ce pe tine te deranjează și intenția lui nu a fost aceasta, atunci când el îți explică ceea ce s-a întâmplat de fapt, ai opțiunea: fie îl crezi, fie nu îl crezi pe cuvânt.

Astfel, credința nu se aplică doar în lucrurile ce țin de religie, ci poate fi aplicată în toate domeniile vieții.

Tradus din grecescul “pistis”¹, cuvântul credință înseamnă încredere, demn de încredere etc.. Să presupunem că îi spui unui prieten că ai încredere în el. Ce înseamnă asta? În primul rând, înseamnă că persoana cu care vorbești trăiește. În al doilea rând, ești convins că ea este demnă de încredere, poți crede ceea ce zice și ai încredere în caracterul ei.

Credința în Dumnezeu este să știi că Dumnezeu este real și că te poți încrede în promisiunile Lui.

În creștinism credința joacă un rol foarte important în apropierea noastră de Dumnezeu. “Căci fără credință este imposibil să-I fim plăcuți lui Dumnezeu” (Evrei 11:6). Ca să aibă logică și să se înțeleagă la ce mă refer, am să prezint succint situația oamenilor față de Dumnezeu.

Noi, oamenii, am fost creați pentru a avea relație cu Dumnezeu, dar din cauza neascultării noastre, ne-am ales propriile căi care nu Îl includ pe Dumnezeu. Din Biblie putem observa faptul că indiferența față de Dumnezeu este păcat. Plata păcatului este moartea, adică despărțirea de Dumnezeu din punct de vedere spiritual (Romani 6:23).

Singura soluție pentru păcatele noastre vine din partea lui Dumnezeu și este Isus Hristos: “Dar Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Însuși Isus Hristos a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Pentru a cunoaște dragostea lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-L primească pe Isus ca Mântuitor și Domn în viața lui. “Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).

Să-L primim pe Isus presupune să ne întoarcem la Dumnezeu, adică să ne cerem iertare de păcate și să ne punem încrederea în Isus. Asta înseamnă să renunți la eul tău, nu la voința ta, iar viața ta să nu mai fie condusă de dorințele tale, ci de Dumnezeu. “Căci prin har suntem mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8,9). “Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită neprihănire” (Romani 4:4,5).

Înaintea lui Dumnezeu suntem considerați fără păcat prin credința în Isus Hristos, iar de aceea credința este foarte importantă în creștinism.

În jurul vârstei de 83 de ani, Carl Jung a fost filmat în timpul unui interviu. Punctul culminant al acelui film a fost spre final, când reporterul l-a întrebat pe Jung: “Credeți în Dumnezeu?”. Jung a spus: “Să cred în Dumnezeu? Folosim cuvântul cred când ne referim la ceva adevărat, dar pentru care nu avem suficiente dovezi. Nu, nu cred în Dumnezeu. Știu că există Dumnezeu”.

Surse:

1. Strong, James: Strong’s Concordance

Una din cele mai grele întrebări când vine vorba despre apărarea credinţei creştine este problema răului: Cum poate un Dumnezeu iubitor să nu intervină în lumea, pe care El a creat-o, atunci când există suferinţă?

Sunt mai multe tipuri de suferinţe:

• suferinţa celor inocenţi.
• suferinţa omului de rând.
• suferința rezultată de pe urma dezastrelor naturale.

În următoarele paragrafe vom încerca să dăm un răspuns la această întrebare și să vedem ce are de spus Scriptura cu privire la cele trei categorii enumerate.

Există în natura umană încercarea de a găsi o corelație între un comportament rău care aduce consecințe rele și invers, un comportament bun, care atrage binecuvântări.

• Această mentalitate era răspândită și pe vremea domnului Isus, când ucenicii au întâlnit un om orb din naștere și L-au întrebat că cine a păcătuit, el sau părinții lui. Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Ucenicii au făcut niște greșeli des întâlnite, acelea de a presupune că cei inocenți nu vor suferi niciodată și de a încerca să găsească cauza suferinței, fie la el sau la părinții lui. Isus răspunde că orbirea nu a fost un rezultat al păcatelor acestui om, ci faptul că Dumnezeu avea un scop mai înalt pentru suferința sa.
• Un alt episod îl surprinde pe Isus dând o explicație cu privire la moartea unor tineri nevinovați: “Acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:4-5). În acest caz, Isus a negat, din nou, ideea că tragedia și suferința sunt rezultatul păcatului personal. Isus a subliniat faptul că trăim într-o lume plină de păcat și de efectele sale. Prin urmare, toți oamenii sunt chemați la o viață de pocăință.
• O parte din catastrofele naturale se datorează acțiunilor greșite ale oamenilor: defrișări ale pădurilor, expunerea prin construirea unor locuințe în zone cu risc seismic sau de inundații etc. Astfel, Dumnezeu nu trebuie învinovățit pentru alegerile greșite ale oamenilor. Asta este valabil și în cazul bolilor, când omul alege în mod deliberat să consume anumite alimente nesănătoase, sucuri, fast-food etc. În același timp, profețiile biblice arată că în zilele din urmă vor avea loc dezastre naturale: “pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Matei 24:7). Ca urmare a intrării păcatului în lume, întreaga natură suferă și așteaptă să fie restaurată.

Astfel, toată lumea suferă, indiferent dacă suferința poate fi sau nu legată de un păcat personal specific, indusă sau nu de acțiunile noastre. Și atunci de ce îngăduie Dumnezeu suferința?

În cartea sa “De ce există suferinţă?“, autorul Ravi Zacharias spune că: “Dacă vrei să trăieşti viaţa pe deplin, suferinţa este necesară. Este imposibil să trăieşti o viaţă completă fără suferinţă”.

Furtunile din viața noastră sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne atrage mai aproape de El, de a ne modela și de a ne șlefui caracterul. Cu alte cuvinte, suferinţa e alarma lui Dumnezeu. Scriitorul C.S.Lewis spunea: “Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţă, dar strigă în dureri! Durerea este megafonul cu care trezeşte o lume surdă“.

Cel mai remarcabil exemplu al unei persoane care a suferit, deși era nevinovată, a fost însuși Isus Hristos. Atunci când el a luat chip de om, s-a făcut deopotrivă părtaș firii omenești și a cunoscut durerea și suferința. Isus a plâns, a fost ispitit, a fost disprețuit, prigonit de oameni și a îndurat una din cele mai mari torturi – moartea pe cruce. Profetul Isaia a profețit despre suferințele domnului Isus: “Disprețuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferința, era aşa de disprețuit că îți întorceai fața de la El”. Prin faptul că însuși Dumnezeu a suferit, El înțelege cel mai bine situația noastră umană și promite că dacă ne vom încrede în El, El va fi cu noi: “Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi”. (1 Petru 5:7).

Astfel, în momente de disperare și întristare învățăm cele mai valoroase lecții:

• Să ne îndepărtăm ochii de la această lume, de la eul nostru și să începem să căutăm sensul existenței noastre.
• Prin rugăciune, Dumnezeu ne asigură că va da alinare inimii noastre conform promisiunilor sale numeroase din Scriptură: “Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
• Să învățăm să îi ajutăm pe alții care se confruntă cu suferința: “pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:4).
• Autenticitatea credinței va determina modul în care noi răspundem la încercările prin care trecem. Un credincios aflat în suferință poate nu va înțelege rostul acesteia, dar va alege să se încreadă în continuare în suveranitatea lui Dumnezeu, știind ca El este în control.
• Să ne maturizăm și alegem să facem binele, indiferent de consecințe. Apostolii și martirii, deși au făcut ce este plăcut înaintea Domnului, nu și-au primit răsplata imediată de la oameni, nu au fost apreciați de cei contemporani lor.

Suferinţa cu care te confrunți în viaţă are doua direcţii: fie te îndepărtează, fie te apropie de Dumnezeu.

În primul caz, suferința te face să te retragi “în peşteră”, involuntar trăind în neiertare nu vei ierta oamenii care ți-au provocat suferința sau nu-L vei ierta pe Dumnezeu și aşteptările pe care le-ai avut de la El. În al doilea caz, poți accepta ce ți s-a întâmplat, alegând să faci din rana ta pansament pentru alţii şi să îi ajuți pe cei care vor trece prin situaţii de suferinţă similare. Suferinţa privită din perspectiva lui Dumnezeu are rolul de a ne transforma, de a ne modela şi de a face din noi perle preţioase. Tu ce alegi să faci din suferinţa ta?

Definiția de bază a cuvântului “creștin” înseamnă apartenența la religia creștină, adică a avea credință în Isus Cristos și în învățăturile Sale.

Sunt două categorii de creștini:

1. Nominali: doar cu numele
2. Practicanți: care pun în practică ceea ce învață

Statutul de creștin nominal și apartenență la biserică le primești după ce te naști (prin botez sau binecuvântare), dar a deveni creștin practicant nu se obține decât prin credință și participare activă acolo unde, alți oameni ca și tine se adună, având același țel.

De ce nu merg oamenii la biserica?

Oamenii care nu merg regulat la biserică (și aici mă refer la mai mult decât de Crăciun și de Paști) motivează că participarea la slujbă nu este atrăgătoare sau captivantă. Dimpotrivă, este plictisitoare, îmbibată de ritualuri, tradiții, durează mult, iar nu toți oamenii din biserică sunt ceea ce pretind a fi: credincioși și interesați de Dumnezeu cu adevărat.

Neavând acest cadru potrivit, pe la vârsta adolescenței, tinerii aleg să meargă foarte rar la biserică, convinși că știu în mare parte cum stă treaba cu credința. Ei cred că pe Dumnezeu “Îl ai în inimă”, ca pe un talisman, e acolo necondiționat și nu văd niciun beneficiu în participarea activă la biserică.

Oamenii încep să meargă mai regulat la biserică, fie atunci când îmbătrânesc, gândindu-se mai mult la moarte, fie când în viața lor intervine o problemă pe care ei singuri nu o pot rezolva. Astfel, marea majoritate a oamenilor nu au nevoie de Dumnezeu, ci mai degrabă au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

De ce să mergi la biserică?

Nu putem nega că o parte din motivele enumerate mai sus sunt adevărate. Acestea pot constitui piedici în căutarea sinceră a lui Dumnezeu. Dar în Scriptură ni se spune: “Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima“ (Ieremia 29:13). Astfel, credința presupune o căutare și un efort, nu e ceva care vine de la sine. Ține de noi să căutăm o biserică, o comunitate unde dezavantajele enumerate să fie cât mai puține. O biserică unde putem primi învățătura sănătoasă din Scriptură, unde simțim prezența lui Dumnezeu, care aduce: pace, bucurie, încredere și mai ales cea care pune în noi dorinţa de a ne pocăi (a ne căi de păcate) şi de a ne îndrepta.

Oamenii se justifică prin faptul că nu au timp. Dar Dumnezeu ne dă timp. Ține de noi de cum ne setăm prioritățile. Pentru lucrurile importante ne facem mereu timp.

Biserica a fost înființată cu scopul ca oamenii să se adune. Deși trăim într-o generație înclinată către individualism, scopul lui Dumnezeu pentru credincioși este unitatea. Dumnezeu promite că este prezent acolo unde oamenii se roaga laolaltă: “Căci, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20).

Problema legată de o religie individualistă (te rogi singur acasă, tu și Dumnezeu) este tocmai capcana de a te închina unui dumnezeu al imaginației tale: un dumnezeu căruia îi spui tu ce să facă și nu lui Dumnezeu, care-ți spune ție ce trebuie să faci. Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, ci oamenii studiază Scriptura, tocmai pentru a descoperi caracterul lui Dumnezeu, să ştim cum să ne raportăm noi la El, cum se raportează El la noi. Apostolul Pavel menţionează și el importanţa studierii Scripturii: “Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).

Biblia ne îndeamnă a ne întări unii pe alții în credință, în cadrul bisericii și să nu plecăm din ea: “Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evrei 10:24-25).

Pot să fiu creștin fără să merg la biserică? Da, poţi, dar Dumnezeu ne îndeamnă să mergem. Dacă nu ştii la ce biserică să mergi, te îndemn să începi să cauţi una.

Dacă ai citit postarea până în acest punct, probabil că te-ai așteptat să te invit la biserica unde merg eu. Nu voi face acest lucru, deși eşti binevenit. Scopul acestui articol nu este de a promova o biserică anume, ci de a scoate în evidenţă importanţa de a merge regulat la una. Doar în Dumnezeu şi în biserică ne putem găsi împlinirea adevărată, pe care de cele mai multe ori, o căutăm în afara ei.

Într-o lume plină de tensiune, conflicte, suferință, în biserică vei găsi speranţă, pace, dragoste, vestea bună a iertării lui Dumnezeu, reconcilierea Lui cu tine, speranța învierii din morți și aşteptarea vieții veșnice, sub un cer nou și pe un Pământ nou.