Păcatul este o abatere de la o normă, care se consideră a fi bună și dreaptă. Așa cum într-o firmă regulile sunt stabilite de director, în familie regulile sunt stabilite de părinți, în viața de zi cu zi, normele de conduită sunt stabilite de Dumnezeu, în calitate de Creator al vieții.

Păcatul apare menţionat în Scriptură ca un act produs de om împotriva lui Dumnezeu, împotriva societății, a propriei persoane sau chiar împotriva naturii. Când un om păcătuiește își pierde anumite virtuți deoarece dă dovadă de lipsă de rezistență la acea tentație, de la acel ceva care este oprit.

Biblia ne spune că:

1. Toţi oamenii păcătuiesc

2. Păcatul este separarea de Dumnezeu

3. Păcatul este şi omiterea binelui

Oamenii se nasc cu o natură care îi îndeamnă înspre rău. Chiar încă din primii ani de viață, copiii dobândesc o înclinație spre a nu asculta de părinți, chiar dacă aceștia îi iubesc și le vor binele. Un exemplu relevant ar fi un copil care este întrebat de părinte dacă a mâncat ciocolată (deși el i-a zis că nu are voie), iar copilul, cu ciocolată în jurul gurii spune: “Nu păpat cioco”. Cine l-a învățat pe acest copil să mintă?

Oamenii au înclinația de a-și întrece limitele, “to break the rules”. Este chiar și o zicală care zice: “Dacă respecți toate regulile, pierzi toată distracția”. Să fie chiar așa?

Oare asta a fost intenția lui Dumnezeu, deși știa că omul are înclinație înspre rău, să ne “chinuim”, “să ne limităm”, și să pierdem toată distracția? Sau la fel ca un părinte bun, drept și iubitor, el îi trasează copilului său anumite limite, nu pentru a-i îngrădi libertatea, ci pentru a-i oferi protecție, deoarece are mai multă experiență.

Conştiinţa este gardianul lui Dumnezeu şi de cele mai multe ori îţi spune când ceva este păcat sau nu. Tu ce decizi: îţi asculţi conştiinţa sau o ignori?

Relativizarea adevărului

Să știi care este cea mai bună religie constituie o adevărată provocare, având în vedere numărul mare de religii și confesiuni în secolul XXI. Putem spune ca toate religiile sunt bune, indiferent de câți și ce dumnezei au? Să ne imaginăm un doctor care tratează un pacient cu medicamente la întâmplare, în speranța că îl va însănătoși. Poți să-ți imaginezi rezultatul la care ar ajunge? Medicul nu abordează lucrurile în mod haotic, ci folosește anumite cunoștințe și metode învățate, care îl vor conduce la un rezultat final concret.

De ce am crede că în cazul religiei lucrurile ar sta diferit? De ce am crede că am putea aborda religia în mod neglijent și indisciplinat și totuși să ajungem la concluzii corecte? Din nefericire, mulți abordează astfel lucrurile și acesta este unul din motivele pentru care există atât de multe religii în lume.

Este un mit potrivit căruia toate religiile conduc către acelaşi Dumnezeu, că sunt mai multe cărări, care toate duc spre același vârf de munte. Să fie chiar așa? Pentru a ajunge la Dumnezeu nu sunt mai multe cărări, ci mai degrabă este un labirint cu un singur drum spre o singură ieșire.

Am putea spune ca religia cea mai bună este cea care te apropie de Dumnezeu și te face o persoana mai bună. Aceasta afirmație este parțial adevărată, dar este mai degrabă o consecință a unei religii adevărate. Trebuie să ne punem întrebarea: Cine este Dumnezeu? Cărui Dumnezeu ne rugăm?

Potrivit creștinismului, omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:27). Dar în zilele noastre, oamenii își crează un “Dumnezeu” după chipul și după asemănarea lor. Şi astfel, trebuie să descoperim cui trebuie să ne rugăm şi în ce mod. Astfel fiind spuse, să vedem care este cea mai bună modalitate de abordare.

Calea de rezolvare a problemei

Una din cele patru legi ale logicii este legea noncontradicției, care spune că “A nu poate fi în acelaşi timp nonA”. Aplicând acest principiu în dreptul religiilor, înseamnă că una din ele este adevărată, iar celelalte sunt false. Raţiunea şi logica pot fi folosite în scopul de a căuta care este religia adevărată.

În căutarea revelaţiei, multe religii înăbușe această dorinţă a omului prin diferite reguli și ritualuri. Unele religii nu sunt altceva decât o listă de reguli cu ce să faci și ce sa nu faci, pentru a intra în grațiile Divinității. Oare așa să fie? Dacă omul prin natura sa iubește, oare nu este Creatorul cel care a definit iubirea și își dorește asta în primul rând de la oameni?

O religie adevărată se bazează pe o relație cu Creatorul.

Dacă este să comparăm creștinismul cu două mari religii: iudaismul, islamismul, atunci vom observa că:

• Iudaismul și islamismul scot în evidență faptul că omul este păcătos şi că omul va trebui să facă ceva pentru a se împăca cu Dumnezeu. De aici se explică partea de ritualuri și de reguli.
• Creștinismul va spune că da, omul este păcătos și omul prin natura sa greșește, dar un Creator Atotcunoscător a știut de problema aceasta: faptul că omul va greşi și va păcătui. Astfel, cheia de rezolvare a problemei păcatului nu este la om, ci la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut primul pas către om, nu omul către Dumnezeu.

Mai mult, dacă creștinismul este adevărata religie, ea spune că lucrul acesta se întâmplă prin persoana lui Isus Hristos:

• “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
• “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).
• “Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9-10).
• “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

Şi creștinismul are regulile și ritualurile sale, în funcție de confesiune. Dar spre deosebire de celelalte religii, iudaism şi islamism, există o mare diferență. Regulile și ritualurile sunt făcute ca recunoștință față de mântuirea pe care Dumnezeu a oferit-o, iar nu ca un efort pentru a obține mântuirea sau pentru a obține favoruri de la Dumnezeu. De exemplu, anumite reguli: să nu minți, să nu ucizi, să nu comiți adulter, sunt practicate de creștini cu scopul nu de a se îndreptăți și nici pentru a-și căpăta dreptul la mântuire. Păstrarea unor reguli sau îndeplinirea unor ritualuri sunt rezultatul unei relații cu Dumnezeu, un răspuns la dragostea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o deja şi mântuirea oferită prin Isus Hristos.

În creştinism și în Scriptură, Dumnezeu promite o relaţie personală şi faptul că El se va revela la orice persoană care Îl va căuta din toată inima: “Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:12-13).

O întrebare foarte bună și relevantă pentru societatea zilelor noastre, iar în același timp este și o întrebare folosită deseori ademenitor. De ce spun asta? Întrebarea include o afirmație cu condiția de adevăr, și anume că există oameni buni. Cu siguranță privind în jur putem descoperi numeroase acte de bunătate, oameni generoși, cu intenții bune sau amabili însă trebuie să recunoaștem că percepția sau cunoașterea noastră asupra acestor oameni este limitată pentru că nu petrecem întregul nostru timp alături de ei pentru a le putea surprinde întreaga viață iar în plus chiar dacă nu am găsi niciun cusur, lucru imposibil de altfel, totuși nu am avea acces la nivelul conștiinței lor pentru a putea vedea gândurile și motivațiile acestora.

Biblia însă Îl prezintă pe Dumnezeu ca o entitate omniscientă, care cunoaște toate aceste elemente care nouă ne lipsesc, iar percepția Lui asupra acestei evaluări este una absolut obiectivă și dreaptă. Astfel iată ce afirmă Dumnezeu despre oameni: “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23) sau “pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Eclesiastul 7:20). Iată că privind din această direcție elementele întrebării se schimbă radical și descoperim că întrebarea este de fapt pusă greșit pentru că nu există oameni buni.

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:8-9). Însă chiar în această poziție dezastruoasă, lipsită de speranță pentru întreaga umanitate, apare strălucind bunătatea lui Dumnezeu în scenă. Dumnezeu oferă antidotul!

Acesta fiind o decizie să ne întoarcem la Dumnezeu. Biblia numeşte acest lucru un act al „pocăinţei”. Când o persoană se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, nu este păcat prea mare, pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Dumnezeu a oferit o modalitate prin care să ierte păcatul, iar această modalitate este moartea lui Isus Hristos pe cruce. Dumnezeu oferă iertarea Sa şi viaţa veşnică oricărui om care crede în Isus. Cerul este un cadou fără plată, oferit oricui Îi va cere iertare lui Dumnezeu şi-L va ruga pe Isus să vină în viaţa lui, începând astfel o relație personală cu Dumnezeu. Dar dacă păcatele cuiva nu au fost iertate de Isus Hristos, Iadul devine locul plății lui.

În final, fără a fi catastrofist, dar provocant, vreau să te întreb respectuos: Dacă ai muri în această noapte ce s-ar întâmpla cu tine?

Deseori ne luptăm la nivelul gândurilor cu întrebări precum “Unde merg de aici?”, “E ceva mai departe?”, “Ce se întâmplă după ce mor?”. Toate acestea sunt întrebări pertinente și vorbesc despre o detașare de ignoranță și indiferență, iar tocmai de aceea vreau să te felicit.

Când vorbim despre acest subiect găsim o sumedenie de idei care se referă la ce se întâmplă după moarte. Unii spun că se termină totul și încetăm să mai existăm, alții că ne vom reîncarna sau că sufletele oamenilor merg într-un loc pentru a fi purificate ori că toți merg în rai și multe multe alte idei. Însă nici una dintre aceste idei nu sunt susținute de Biblie.

În schimb, citind Biblia descoperim că “oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Evrei 9:27). Cei care în timpul vieții și-au pus credința în Isus Hristos, au păcatele iertate, au început o relație personală cu Dumnezeu și vor fi primiți în Rai pe baza plății făcute de Isus în locul lor. Toți ceilalți, care într-un fel sau altul L-au respins pe Dumnezeu și jertfa pentru păcate făcută de Isus pe cruce, vor petrece veșnicia într-un loc pentru care cuvântul cel mai comun este Iad.

Acum, vreau să te las cu patru adevăruri biblice despre Iad și anume:

1. Este real. Acesta nu este un termen inventat de biserică sau de cineva anume. Biblia vorbește despre Iad mai mult decât despre cer, iar realitatea acestui loc este foarte clară.
2. Este un loc înfricoșător. Biblia descrie Iadul ca “un loc de chin” (Luca 16:23), ca “un cuptor aprins” (Apocalipsa 19:20), un loc unde este “un foc mistuitor și niște flăcări veșnice” (Matei 18:8; 25:41; Marcu 9:43-48). Este un loc plin de suferință unde întâlnim “plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12; Luca 13:28) și în care nu este “nici zi sau noapte de odihnă” (Apocalipsa 14:11; 20:10). Un loc în care nu este nimic bun, niciun ajutor sau măcar vreo mângâiere.
3. Este un loc final. Toate drumurile după moarte sunt drumuri cu sens unic inclusiv cel spre Iad. Acesta nu se va termina niciodată, nu vei avea unde să mergi mai departe! Poți cuprinde cu mintea ta ce înseamnă asta?
4. Este o manifestare a dreptății. La urma urmei Iadul este alegerea voită a oamenilor prin iubirea față de păcat și respingerea lui Dumnezeu chiar dacă această alegere se manifestă prin judecata lui Dumnezeu. Nimeni nu îl va putea corupe pe Dumnezeu în acel moment să își schimbe decizia pentru că o astfel de decizie ar fi împotriva naturii Sale care include și dreptatea.

În realitatea acestor lucruri, vreau să te întreb: Tu unde vei merge după moarte?

Umanitatea trăiește în umbra lui Isus, până și epoca noastră este denumită după El, s-au făcut numeroase filme, s-au scris cărți, s-au compus cântece, poezii toate pentru El. Până și persoanele care l-au însoțit în călătoria Sa pe Pământul au devenit faimoase (Petru, Iuda, Pilat, etc.). Dar uneori găsim și o imagine a Lui puțin distorsionată în media. Cum am putea totuși să știm dacă Isus este singurul vrednic de urmat? Răspunsul la această întrebare îl vom afla explorând trei domenii:

1. Caracterul unic a lui Isus
2. Afirmațiile puternice ce le-a susținut
3. Cine a pretins că este

În privința caracterului Său unic, Biblia ne oferă numeroase pasaje. Momente în care s-a îndurat de oameni, le-a vindecat rănile și bolile – pe cele fizice, cât și pe cele sufletești – i-a acceptat pe prigoniți, pe cei retrași, pe bolnavi, pe copii, pe oamenii slabi și puternici. Însă mai mult decât acceptarea lor în cercul Lui, Isus le-a transformat viața. Dacă ești curios cum, atunci poți să citești oricare dintre cele 4 Evanghelii (Evanghelia după Matei, Marcu, Luca și Ioan) pentru mai multe detalii.

Același Isus a făcut și niște afirmații puternice:

• A proclamat iubirea de vrăjmași (Matei 5:43-48).
• A afirmat cât de greu este ca un om bogat să fie mântuit (Matei 19:24).
• A propovăduit strângerea comorilor în ceruri (Matei 6:19-21).
• A propovăduit iertarea păcatelor (Marcu 2:5).

Pe lângă toate acestea și multe altele, a afirmat că El este Calea, Adevărul, Viața, Lumina lumii, Pâinea vieții, Pâinea vie, Ușa, Păstorul cel bun, Învierea, Viața, Vița (Ioan 6:48; 6:51; 8:12; 10:9; 10:11; 10:19; 11:25; 14:6; 15:5), iar felul în care a confirmat aceste lucruri prin viața Sa, reprezintă doar un alt argument pentru Isus.

Însă, mai presus de toate aceste afirmații, a pretins că este Fiul lui Dumnezeu și că este Una cu Dumnezeu Tatăl (Ioan 10:30) lucru pentru care preoții cei mai de seamă s-au scandalizat și au decis să-l răstignească. Însă Fiul lui Dumnezeu a zdrobit boldul morții și a ispășit păcatele noastre.

După cum spunea C. S. Lewis, fost profesor la Universitatea Oxford, ”Isus a fost fie un lunatic, un mincinos sau cine a spus El că este. Datorită lucrurilor istorice pe care le cunoaștem, putem spune că nu a fost un mincinos. Deci o variantă din cele trei nu este validă. Un om precum Isus, care a spus și a făcut toate aceste lucruri, nu putea să fie doar un simplu învățător moral. Fie a fost un lunatic, sau poate chiar ceva mai rău, fie Fiul lui Dumnezeu”.

Poți să-l numești impostor, poți să-i aduci cuvinte jignitoare și să-l numești lunatic sau poți să vii la picioarele Lui și să-l numești Domnul tău. Tu ce alegi?

Când vorbim de homosexualitate este important să distingem cele două mari categorii: activități homosexuale și dorințe sau înclinații homosexuale. În privința activităților homosexuale Biblia spune un mare NU și le etichetează ca fiind păcate active (Geneza 19:1-13; Levitic 18:22; Romani 1:26-27; 1 Corinteni 6:9). În schimb dorințele sau înclinațiile homosexuale sunt practic niște ispite, o condiție pasivă. Lupta cu păcatul, adică cu dorințele sau înclinațiile, nu poate fi etichetată drept păcat.

Una dintre consecințele neascultării de Dumnezeu e aceea că Dumnezeu se îndepărtează de omul păcătos lăsându-l în voia lui murdară și prin urmare apar înclinații care, dacă nu sunt confruntate conduc la păcate active. Apostolul Pavel ne dă un exemplu pozitiv în acest sens. În biserica din Corint existau foarte multe păcate înainte ca ei să îl cunoască cu adevărat pe Isus, printre care și homosexualitatea, dar odată ce ei s-au întors la Isus, recunoscându-L ca unic Salvator, păcatele lor au fost spălate. Astfel comportamentul lor a început să se îndrepte înspre standardul biblic pe care Dumnezeu îl dorește de la fiecare om.

Nu poți să controlezi ceea ce simți, dar poți sa controlezi acțiunile tale! Toți avem responsabilitatea să rezistăm în fața ispitei, toți trebuie să umblăm călăuziți de Duhul lui Dumnezeu ca să nu cedăm în fața naturii noaste păcătoase. Homosexualitatea e păcat, Biblia nu face nicio referire dacă e păcat mare sau mic, însă Dumnezeu promite victorie asupra păcatului pentru toți cei ce se încred în Isus pentru salvarea lor (Filipeni 4:13)

Dă-mi voie, te rog, să îți tulbur puțin definiția “bisericii”. Poate te-ai intersectat cu diferite biserici sau poate doar le-ai văzut din exterior și poate te-ai gândit că biserica e pentru cei fără păcat, “pentru acei oameni”, acea categorie de sfinți din care tu bineînțeles că nu faci parte. Cu bucurie îți spun că nu este deloc așa.

Isus a venit să-i mântuiască pe cei pierduți. “Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). De asemenea, Biblia spune că nu există om fără de păcat. “Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Și atunci cu ce ar trebui să umplem bisericile dacă nu cu noi, păcătoșii?

Iar tu, cel care întrebi, dacă ești undeva în afara bisericii, te invit și pe tine cu restul păcătoșilor. Da, și tu ești unul dintre noi și asta nu e ceva rău. Suntem păcătoși salvați și răscumpărați.

Isus a venit pentru cei ca tine și ca mine. El nu i-a căutat niciodată pe cei perfecți, fără cusur. A vrut imperfecțiunile noastre. Și știi cum se numește asta? Har. Ceva ce nu merităm și totuși primim. Iertare. Că de păcat, toți am fost atinși. Ne-am născut în păcat. Iar iertarea… o primim, în momentul în care venim la El. 

Iar biserica? E cel mai potrivit loc pentru păcătoși. Isus stătea la masă cu vameșii, păcătoșii și curvarii, iar oamenii “cei mai de sus ” din vremea aceea, oameni care se vedeau fără păcate, cârteau și spuneau că Isus face ceea ce e greșit, stă la masă cu niște păcătoși.

Știi ce le-a răspuns Isus? “Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2:17)

Ca să ai parte de doctor, trebuie să fii bolnav. Și ești! Oricât de multe fapte bune ai face tu. Ești păcătos și sunt păcătoasă, iar Isus vrea să stea la masă cu cei ca noi. Ce onoare!